|
de Răzvan CODRESCU
I
Tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere, cum cerbu-şi simte ciuta prin păduri... Pe unde-ai mas, ce greu ţi-o fi să-nduri netrupul tău şi-avana mea durere!
Deşi, ca-n vis, cu-aceeaşi ochi mă furi şi te petreci cu-aceeaşi mlădiere, tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere, cum cerbu-şi simte ciuta prin păduri...
Aştept, sub trista stelelor cădere, să vii-ndărăt, ca seva în nervuri, iubirea mea, la marea înviere, căci azi în carnea ta, pe care juri, tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere!
II
„De-ai vrut să calci augusta mea cetate, nesăbuit fu pasul tău dintîi: nu-i chip în ea cu liota să mîi, ci doar cu plînsa ta singurătate.
De-ai fi bătut la poarta ei ca frate, te-aş fi primit cu miruri şi tămîi: nesăbuit fu pasul tău dintîi, de-ai vrut să calci augusta mea cetate.
Pe-aici lumina mîngîie sau bate şi stau la pîndă şerpii sub călcîi! Se cuvenea cu voile curate să te încingi din tălpi la căpătîi, de-ai vrut să calci augusta mea cetate!”.
III
Sub care steag frumseţea să ţi-o pun, cînd amiroşi a înger şi-a jivină? În carnea ta sfioasă de lumină e oare loc de visul meu mai bun?
Misterul tău închis într-un cătun e rai aman sau iad arzînd de vină? Cînd amiroşi a înger şi-a jivină, sub care steag frumseţea să ţi-o pun?
Pe trupul tău de ceteră mă-nstrun şi-aştept ivirea cîntecului, lină; răsar deasupra ta, şi iar apun, şi n-am habar, iubirea mea străină, sub care steag frumseţea să ţi-o pun...
Tu ce să faci mai mult, Atotiubire, decît făcuşi pe-al crucii tale lemn?! De-aş fi măcar c-un cui de tine demn, dau scris că moartea nu mi-ar sta în fire.
Dar dacă eu, pe limba mea subţire, pier zi de zi şi cer din ceruri semn, decît făcuşi pe-al crucii tale lemn, Tu ce să faci mai mult, Atotiubire?!
Cînd noi, uituci de Marea Răstignire, păcătuim bicisnic sau solemn, din gînd, sau din cuvînt, sau din privire, găsind mereu spre fapta rea îndemn, Tu ce să faci mai mult, Atotiubire?
V
Începem, cîte unul, să plecăm – e-atîta loc de noi pe sub pămînturi… Curînd tăcea-vor reavenele cînturi şi visele ce-a fost să le visăm…
Fiind nevolnici moartea s-o-nşelăm, abia ne pasă-n care ciur ne vînturi… E-atîta loc de noi pe sub pămînturi – şi-ncepem, cîte unul, să plecăm…
Am vrea măcar de-un petec să mai stăm, trăgînd de zdreanţa vechilor avînturi, dar toate-n noi pe rînd le îngropăm şi – prefăcuţi noi înşine-n mormînturi – începem, cîte unul, să plecăm…
VI
După ce-am fost pe lume-atît de vii, ţărîna cum de poate să ne-ncapă? Şi cum ne lasă morţii de aci Cel ce de moartea veşnică ne scapă?
Nici pîinea şi nici vinul din năstrapă nu sînt destul s-ajungă a limpezi ţărîna cum mai poate să ne-ncapă după ce-am fost pe lume-atît de vii.
De ce se-alege duhul de stihii şi firea-n toţi ca tabla legii crapă, cînd sîntem chip al Sfintei Măreţii, şi cum de-ajungem viermilor agapă - noi, cei ce-am fost pe lume-atît de vii?!
Tu tot veghezi, sublimă-ntru tristeţe, coló-n cerdacul dragostei dintîi şi năpîrleşti de vechea ta frumseţe ca mai frumoasă-n urmă să rămîi.
În ochii tăi se-adună vremi răzleţe şi chiar de-ţi arde rana din călcîi, tu tot veghezi, sublimă-ntru tristeţe, coló-n cerdacul dragostei dintîi.
Iubirea mea cosită prin fîneţe, cu izul tău a taină mă tămîi şi mă smeresc preaplînsei tale feţe… Veciei prag şi morţii căpătîi, tu mă veghezi, sublimă-ntru tristeţe. |
