Cuvânt alcătuit de Lucian D. Popescu
Sînt
oameni dificil de înţeles pînă la capăt. Dar, pe linia felului în care
părintele Stăniloae explica relaţia ortodocşilor cu Dumnezeu în sensul că ei nu
caută să Îl înţeleagă pe Dumnezeu, ci
să Îl afle, tot astfel nu este
esenţial, nici măcar pentru prietenul apropiat, să îl înţeleagă definitiv pe
omul de lîngă el, ci să-l aşeze întru iubirea sa, cale nesmintită a cunoaşterii
personale.
În
ceea ce-l priveşte pe prietenul nostru Adolf, nedumeririle pot apărea chiar de
la acest prenume – în realitate un pur accident onomastic lipsit de orice
însemnătate. Celelalte nedumeriri, alimentate pe drept sau pe nedrept de
diferite detalii existenţiale ori de eventuale plasări într-un cotidian prea
recent pentru a fi just evaluat, sînt mărunţişuri palide, bîrfe literare ce
trebuie alungate drept tentaţii ale unui adevăr incomplet care, prin omisiune,
nu este decît minciună. Şi, oricum, cei care se vor fi putut sminti din cauza
unor astfel de detalii, aveau toate datele să rateze principalul.
Or, principalul a
fost la el rostirea unor adevăruri teologice şi istorice obliterate major fie de
pronunţata decădere post-adamică a indivizilor, fie prin degradarea ideologică
de-a stînga a lumii recente. Forma în care a vehiculat el, cel căruia i-a
plăcut să se învăluie în pseudonimul Răzvan
Codrescu, acele adevăruri, a fost întotdeauna excelentă. În special poezia scrisă
– şi trebuie subliniat că aici scrisă
vrea să însemne publicată pe hîrtie – este de o frumuseţe cu totul
extraordinară: Răzvan Codrescu este în mod cert cel mai mare poet creştin – şi nu numai – din perioada
postcomunismului românesc, chiar dacă ciudatul canon al premiilor de poezie şi
decăzutul gust public general nu pot să perceapă această realitate.
Și mai important,
poate, este să nu uităm că, prieten al adevărului, el a onorat predania pusă la
dispoziţia multora de către mărturisitorii foşti deţinuţi politic pe care
puţini i-au înţeles şi cărora încă şi mai puţini li s-au făcut eficient ecou
publicistic, aşa cum a fost Răzvan Codrescu dispus să se facă pe sine. Cu
asupra de măsură trebuie să se reţină că el a făcut asta asumîndu-şi preţul
ignorării de către variile protipendade culturale, ajungîndu-se pînă la a nu fi
primit între ei de scriitorii români asociaţi unional, deşi el îndeplinea fără
rest criteriile şi ca poet, şi ca eseist. (Publicarea postumă a traducerii
integrale a Divinei Comedii îi va
face pe aceştia, poate, să-şi regrete rateul măcar faţă de traducător...). Astfel,
Răzvan Codrescu a plătit un preţ greu de achitat pentru cine nu este solid
încredinţat întru Hristos, însă un preţ care vădeşte excelenţa morală întru
cele mari.
Nu este de crezut
că liantul consistentei sale rectitudini spiritual-culturale ar fi fost performanţa
intelectuală – pe care altminteri o aprecia enorm – a persoanelor exemplare
care i-au fost dăscăli întru acest soi de vieţuire. Ci este de ştiut că acest
liant a fost dat de colosala şi pura dragoste cu care l-au ranforsat acei
dascăli – sînt mulți, unii celebri, alții anonimi – dintre care îi voi numi
doar pe Marcel Petrişor, ce i-a fost profesor în liceu şi prieten în viaţă, și pe
părintele Gheorghe Calciu, duh ordonator a toată lucrarea sa.
Dăruit de Dumnezeu
şi de maeștrii săi spirituali, acest prieten (a se vedea Evanghelia după Ioan
cap.15, v.13) al neamului românesc, al culturii universale şi mai ales al
Bisericii, şi-a înmulţit talantul aşezîndu-se definitiv în raza acelui Adevăr
de care nădăjduim că nu se va lipsi în veac.
Anamnetic, cel mai
nimerit este să citim şi să recitim din el versuri ca acestea, scrise cu puțin
după vîrsta de 20 de ani nu din vreo dezamăgire juvenilă, ci tocmai din împlinită
aflare a dragostei care, deşi nu este de aici, este totuşi aici:
Scuturînd de pe sandale
pulberea iubirii tale,
mă voi duce, duce-voi,
la mireasa mea de-apoi,
singurel pe-un drum de seară,
cu o candelă de ceară,
printre plopi cu frunza rară
şi răchită gălbioară,
pe sub stele-logostele,
pîn' la tîlcurile mele,
peste crucea munţilor,
la mai marea nunţilor... |