D. Stanca întreabă, R. Codrescu răspunde PDF Imprimare Email

Interviul
reprodus mai jos a apărut în numărul din noiembrie 2015 al revistei literare
Luceafărul de dimineață (pagina 12),

Dan Stanca: Dragă Răzvan Codrescu, ne cunoaştem de multă vreme şi întotdeauna am apreciat la tine o anumită rectitudine mergînd pînă la duritate, pe care mulţi au interpretat-o în sensul prost al cuvîntului. Eşti un reprezentant de frunte al Dreptei româneşti şi nu ai făcut nici o concesie. Te apropii şi tu de 60 de ani ca noi toţi – eu am şi împlinit vîrsta -, membrii unei generaţii care au cunoscut ceauşismul şi au trăit din plin „revoluţia” din 1989, punîndu-şi mari speranţe în schimbarea şi regenerarea ţării. La mai bine de un sfert de veac de la acel moment auroral, cum vezi ţara, cum îi vezi pe români, ce identiate mai avem, care este semnificaţia religioasă a actualei perioade pe care România o străbate?

Răzvan Codrescu: Cred că nici cei mai pesimiști dintre noi n-ar fi bănuit, la începutul anilor ’90, că și peste 25 de ani vom continua să bîjbîim în paranteza istorică deschisă de comunism și că integrarea noastră europeană va fi una atît de butaforică, în binecunoscuta tradiție autohtonă a „formelor fără fond”. Dar nu dezastrul politic și economic mi se pare cel mai grav, ci dezastrul moral și cultural. Sufletește și intelectualicește, stăm chiar mai prost decît pe vremea dictaturii. Dovadă că o libertate greșit înțeleasă și rău gestionată e pînă la urmă mai rea decît lipsa libertății... Trec anii și în România totul rămîne de făcut. Numai că, încetul cu încetul, nu prea mai ai cu cine să faci. Tot ce mai e cît de cît bun se scurge în afară, iar înăuntru există riscul să nu mai rămînă decît drojdia... Am devenit, pe nesimțite, codașii Europei și cioclii propriei noastre istorii. Nu neapărat la nivel individual, căci individul e adesea „șmecher” și „se scoate”, dar la nivel comunitar: ca neam, ca națiune. Dacă, în halul în care am ajuns, nu vom dispărea din istorie în două-trei generații, cum crede, cu argumente istorice, un Neagu Djuvara, sau cam cum ți-ai imaginat tu în Pasărea orbilor, va fi numai o minune de la Dumnezeu. O minune pe care noi n-o merităm, dar o merită morții noștri, martirii secolului XX, pentru care eu am încredințarea că Dumnezeu ne mai rabdă pe fața pămîntului. Trăim pe contul lor, dăinuim, cumva, prin delegație... Nu știu dacă sună bine sau rău, nici cît poate să pară de straniu, dar România nu mai este o miză a viilor, ci o miză a morților. Viii nu mai au conștiința identitară și patosul creator cu care s-o onoreze. A fi român în carne și oase, astăzi, este o rușine tot mai greu de îndurat...

D. S.: Ai condus revista Puncte cardinale, care acum nu mai apare şi care pentru mulţi a fost aproape un ţipăt al naţionalismului autentic viciat pe de altă parte de persoane precum Vadim Tudor – Dumnezeu să-l ierte! – sau Ghiţă Funar. Între naţionalismul comunist rejectat de cei de bună credinţă şi dragostea de ţară şi de tradiţie a unor oameni care au mers pînă la jertfă există totuşi vreo cît de mică înrudire?

R. C.: Categoric, nici una! Naționalismul de tip securistic ieșit din național-comunismul ceaușist este o denaturare totală a adevăratului naționalism, în primul rînd prin ruperea de dimensiunea moral-spirituală a creștinismului și prin exacerbarea celui mai ieftin populism. Dacă naționalismul autentic mai are un viitor, este numai în măsura în care va reuși să se purifice de orice reziduuri comuniste, ca și de orice excese mai vechi, de tip totalitar, redescoperindu-și temeiurile creștine, care țin de ordinea firească a lumii lui Dumnezeu, de unitatea în diversitate a creației divine. Naționalismul trebuie să se manifeste ca specificitate creatoare, nu ca doctrină politică. Sigur, politicește, el se asociază cu dreapta; stînga – prin bazele ei ideologice, internaționalistă și atee – nu-i poate semna decît perversiunea sau moartea. Și nu-i vorba doar de stînga comunistă, ci de orice formă a stîngii, inclusiv democratică. E atîta marxism în ideologiile democratice curente încît cu ele nu se poate ieși din cercul vicios al stîngii. De aceea, eu am îndrăznit să afirm că, într-un fel, trecînd de la comunismul roșu la comunitarismul albastru, noi n-am făcut, în ultimă analiză, decît să cădem din lac în puț: tot primatul economicului, tot materialismul cel mai cras, tot fobia față de tradiție, tot diabolizarea determinărilor naționale, tot teroarea ideologiei – political correctness – asupra realității...  Doar că lanțul e ceva mai lung... Din comunism am ieșit, din stîngism nu putem ieși: aici e rana în care prea puțini sînt dispuși să pună degetul. Punctele cardinale au încercat s-o facă, timp de 20 de ani, dar nu s-au ales decît cu eticheta stupidă de „neolegionarism”...

Citeşte mai mult...
 
<< Început < Anterior 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Următor > Sfârşit >>

JPAGE_CURRENT_OF_TOTAL
 
  Copyright © 2007-2011 Editura Christiana
Webdesign  ArtGround.ro
 
 
escort bayan