Interviu cu Răzvan Codrescu PDF Imprimare Email

Sînteţi creştin „născut” sau „făcut”? Aţi fost crescut în duhul Ortodoxiei, într-o familie de oameni credincioşi, sau vi s-a întîmplat să descoperiţi drumul spre Biserică mai tîrziu?

Razvan Codrescu -

M-am născut din părinţi botezaţi ortodox, dar înstrăinaţi de Biserică, în contextul propagandei ateiste a noului regim comunist. În familie, singura persoană bisericoasă de care-mi amintesc era bunica dinspre tată, la modul simplu, ţărănesc. Mă amuzam că repeta la tot pasul: „Doamne, pupu-ţi tălpile!”. Dar dacă nu erau prea duşi pe la biserică, ai mei nu erau nici atei convinşi, ci aveau un bun-simţ care-i împiedica să fie cu adevărat ireverenţioşi faţă de cele sfinte. Am fost botezat după rînduială, dar educaţie religioasă n-am primit. Pe la 13-14 ani scriam, în versuri, tirade împotriva lui Dumnezeu, invocînd binefacerile ştiinţei, cum fusesem învăţat la şcoală. Mimam cumva necredinţa, dar n-aş fi băgat mîna în foc pentru vreo convingere ateistă. Apoi, cînd am ieşit din mahalaua copilăriei şi am început să citesc mai mult, am constatat că oameni serioşi văd lucrurile altfel, am căpătat conştiinţa manipulării ideologice şi m-am revoltat interior. Am cochetat întîi cu orientalismele, mai ales sub influenţa lui Eminescu (pe care-l citeam şi-l învăţasem în mare parte pe dinafară, încă de pe la 6-7 ani, chiar dacă nu-l pricepeam întru totul), dar şi a „mitului” Eliade (care pe atunci era cel mai realizat român în viaţă). Dumnezeu mi-a scos în cale cîţiva oameni care m-au influenţat şi m-au orientat decisiv, răspunzînd aşteptărilor mele mai adînci: scriitorul Marcel Petrişor (care era pe atunci profesor la „Iulia Hasdeu” şi ţinea un cenaclu literar pentru elevi, atipic şi aproape subversiv), doamna Eugenia Popovici (distinsa şi inimoasa bibliotecară de la acelaşi liceu), iar ceva mai tîrziu inegalabilul Petre Ţuţea. Pe la 16-17 ani eram deja un creştin-ortodox convins, făceam proiecte de poeme, catehisme şi manifeste creştine, îi descoperisem fascinat pe marii noştri interbelici, dar şi pe Dante, Ioan al Crucii, Cervantes (via Unamuno), Dostoievski... Marea mea bucurie a fost că, încetul cu încetul, am reuşit s-o întorc la credinţă şi pe mama...

Devenirea mea interioară mă face să fiu foarte îndatorat religios culturii. De aceea mă simt mîhnit de cîte ori constat un anume divorţ între religie şi cultură în lumea noastră ortodoxă de azi. Ştiu că există o cultură care poate sminti, dar există şi una care poartă spre Dumnezeu şi de ale cărei servicii religia nu se poate lipsi nepăgubită. Religia şi cultura nu trebuie confundate, dar nici puse în raport de excluziune reciprocă. De altfel, la o privire atentă, deculturalizarea merge astăzi mînă în mînă fie cu desbisericirea, fie cu habotnicia obtuză şi belicoasă. Altfel spus, lipsa culturii poartă, de regulă, spre una sau alta din cele două fundături simetrice ale vieţii spirituale.

Vă amintiţi o întîmplare din trecutul dvs. care să vă fi făcut să credeţi că aţi trăit o minune, că a fost mîna lui Dumnezeu deasupra dvs.?

O anume discreţie mă împiedică să relatez episoade concrete, uneori foarte intime, dar mărturisesc că eu unul am simţit tot timpul mîna lui Dumnezeu asupra mea – cînd păzindu-mă mîngîietoare, cînd plesnindu-mă ca să mă trezesc. Simţeam cumva lucrul acesta chiar şi înainte să mă limpezesc în credinţă. Dumnezeu a fost cu mine în mult mai mare măsură decît m-am învrednicit eu să fiu cu El.
 
Cine v-a influenţat cel mai mult evoluţia spirituală?

Nimic nu mi se pare mai presus de citirea şi recitirea textelor sfinte, mai ales a Evangheliilor şi Epistolelor apostolice. În afară de cei pe care i-am pomenit deja, mă simt dator să-i menţionez, dintre cei în carne şi oase, pe părintele Gheorghe Calciu, pe părintele Athanase Negoiţă, pe părintele Constantin Galeriu. Livreşte, sînt foarte îndatorat literaturii patristice, pe de o parte, şi interbelicilor noştri, pe de altă parte. Pe părintele Dumitru Stăniloae n-am avut ocazia să-l văd decît o singură dată faţă către faţă, binişor înainte de 1989 (cînd a avut bunătatea să-mi dăruiască primele volume din Filocalie, care-mi lipseau şi erau de negăsit pe atunci), dar cărţile lui, inclusiv cele din tinereţe, mi-au fost din capul locului referenţiale. I-am citit avid şi cu folos, adesea în traduceri dactilografiate care circulau „pe sub mînă”, şi pe marii ruşi din exil, de la Soloviov şi Berdiaev la Evdokimov şi Soljeniţîn. Vreau să adaug, totuşi, că am avut mult de învăţat şi de la autori nu neapărat religioşi (Blaga, Eliade, Noica), sau de la un „minor” harismatic ca Saint-Exupéry...

Iubirea are mai multe trepte; căreia simţiţi că i-aţi acordat mai mult din timpul vieţii dvs. de pînă acum? Şi de ce? Aţi vrea să schimbaţi ceva?

Răsăritenele iubiri
ale mele le-am divulgat liric într-un volum de versuri chiar astfel intitulat. Am investit iubire şi-n trecut, şi-n prezent, şi-n văzute, şi-n nevăzute, şi nu regret nimic decît faptul că n-am investit încă şi mai mult şi că n-am ajuns să iubesc întotdeauna necondiţionat... Măcar am învăţat, însă, că adevărata iubire e cea fără jumătăţi de măsură şi fără reciprocitate necesară. E o stare de graţie a fiinţei noastre la care ajungem foarte rar în absenţa sfinţeniei...
 
Ce a predominat în întărirea dvs. în credinţă: cunoaşterea livrescă, modelele vii sau cunoaşterea prin trăire?

Toate şi-au avut timpul şi rostul lor. Trăirea rămîne însă esenţială... „Ci trăieşte, chinueşte/ Şi de toate pătimeşte,/ Ş-ai s-auzi cum iarba creşte...”

Sînteţi foarte aproape de a împlini o vîrstă rotundă, 50 de ani
[interviul a fost luat cu două săptămîni înainte de aniversare]. Cum îl simţiţi pe ortodoxul din dvs.? Ce vă doriţi pentru următorii 50 de ani?

La 50 de ani simt că ortodoxul din mine este limpezit, dar insuficient valorificat. Mă dojenesc că sînt mai puţin decît ştiu sau decît aş putea. Şi, desigur, infinit mai puţin decît ar trebui... Dincolo de orice orgoliu, mă simt, ca să zic aşa, mai puţin „exemplar” decît mi-ar plăcea să fiu... Nu ştiu cîţi ani mi-o mai da Dumnezeu de aici înainte, dar mă rog să mai am puterea de a spori duhovniceşte şi de a duce la bun sfîrşit cîteva lucruri pe care le-am început, cum ar fi, de pildă, noua versiune românească a Divinei Comedii, sau coagularea unei noi sensibilităţi de dreapta în atît de ne-dreapta noastră lume românească...

Toată poezia dvs. e străbătută de un fior mistic. De ce aţi simţit nevoia să-L faceţi prezent pe Dumnezeu pînă şi în poemele de dragoste?

N-am „simţit nevoia” să-L fac prezent pe Dumnezeu, cît pur şi simplu am exprimat experienţa imperfectă, dar vie a unei prezenţe transfiguratoare. Neconectat într-un fel sau altul la „dragostea care nu se trece”, eros-ul riscă să fie doar risipă în interval.
 
Are legătură dragostea dvs. pentru limba veche românescă, pe care o cultivaţi asiduu în cărţi, în articole şi în poezie, cu sentimentul religios, sau e motivată de altceva?

Sigur că are şi sentimentul religios, în sensul apartenenţei la o veche tradiţie bisericească, ponderea lui, dar miracolul limbii române, care pe mine m-a fascinat dintotdeauna, nu se reduce la „limba vechilor cazanii”, ci este infinit mai complex. Eu cred că limba română este cea mai mare şi mai indiscutabilă realizare istorică a neamului românesc. Păcat că astăzi bogăţia şi simţul limbii se pierd galopant, noile generaţii abia trecînd de o mie de cuvinte uzuale... Iar poezia – care de aceea se şi citeşte din ce în ce mai puţin – este în primul rând aventură extatică şi iniţiatică a limbii.

Eu unul v-am cunoscut pe vremea cînd eraţi mai ales un promotor al Dreptei politice, al unei Drepte principiale şi nu partinice. În ultimii ani, după ce aţi publicat Cartea îndreptărilor, aţi evitat discursul politic sau analiza politică, axîndu-vă mai ales pe o viziune ortodoxă asupra lumii. De ce?

Am încercat, alături de alţi cîţiva, ce s-a putut în primul deceniu de după prăbuşirea comunismului, pe de o parte ca recuperare a tradiţiilor şi valorilor de dreapta, pe de altă parte ca reconstrucţie a dreptei în actualitate. Mare lucru nu s-a legat, poate şi din pricina confuziei vremurilor, poate şi din pricina insuficientei noastre vrednicii. Dar ce s-a legat în România postcomunistă?! Numai reţelele mafiote, numai complicităţile impure... Eu, de la revista Puncte cardinale (ce şi-a început lungul traseu în 1991) la revista Generaţia dreptei (reapărută sporadic, în serie nouă, prin 2001), şi de la volumul Spiritul dreptei (1997) pînă la volumul Cartea îndreptărilor (2004), am cam spus ce avusesem de spus în această privinţă. Poate cînd lucrurile se vor mai coace (dacă se vor mai coace vreodată), se va găsi oarecare folos şi în eseurile sau articolele mele cu tentă politică... Trebuie însă precizat că eu n-am crezut niciodată în primatul sau în autonomia politicului. Experienţa m-a învăţat multe sau mi-a confirmat intuiţiile iniţiale. Astăzi mi-e încă mai limpede decît îmi era ieri că există o ierarhie a priorităţilor în recuperarea axiologică a esenţialului pierdut: planul de bază rămîne cel religios sau moral-spiritual, apoi vine cel cultural, iar numai la urmă – şi numai în virtutea celor predecente – vine planul politic, în sensul greu, neconjunctural şi neideologic al cuvîntului: acela de participare principială, responsabilă şi jertfelnică la viaţa istorică a cetăţii (polis). Fără aşezare spirituală, fără rectitudine morală, fără deschidere culturală nici un proiect politic nu e cu adevărat viabil şi plăcut lui Dumnezeu. De aceea noi nu avem astăzi „clasă politică”, ci doar nişte aventurieri ieftini şi profitori ai unor pseudo-politici clientelare; de aceea nu avem politică, ci doar politicianism.

Se pare că vremea unei noi drepte autentice n-a venit încă, dar noi trebuie să găsim înţelepciunea şi răbdarea de a lucra, fie şi „marginal”, la temeiurile ei religioase şi culturale, ca să aibă pe ce sta, în eventualitatea că vremea îi va veni totuşi. Şi chiar dacă nu i-ar mai veni niciodată, lucrarea religioasă sau culturală rămîn foloase în sine, de un ordin mai înalt şi mai durabil.

L-aţi tradus în mod strălucit, după cum spun specialiştii, pe Dante, l-aţi tradus pe Sf. Ioan al Crucii. O preocupare pentru operele unor catolici care a stîrnit bănuieli în tabăra radical ortodoxă. Cum aţi început aceste traduceri şi care a fost miza dvs. personală în acest demers?

Mi i-am asumat artistic, nu confesional. Şi m-am străduit să dovedesc o dată în plus – nu ştiu dacă am şi reuşit – că limba română nu e mai prejos de rafinamentele lor artistice sau spirituale. Şi că Ortodoxia ştie să tălmăcească valorile pe limba ei, fără prejudecăţi sau complexe. Eu sînt pentru o Ortodoxie deschisă şi seniorială, capabilă să comunice fără să se pervertească. Aceasta n-are nici o legătură cu pseudo-ecumenismele contemporane, care nu sînt decît simple compromisuri şi manevre ideologice.

Ca intelectual ortodox, ca om implicat activ într-o încercare de resurecţie moral-spirituală a românilor, cum vedeţi viaţa religioasă de la noi? Şi care credeţi că sînt păcatele cele mai grave de care suferă administraţia bisericească, dar şi turma credincioşilor?

Aş zice că viaţa noastră religioasă are şi mari virtuţi (care întrec media duhovnicească a Apusului, dar şi a altor ţări ortodoxe megieşe), dar şi mari defecte, resimţindu-se încă puternic de sechelele comunismului. Instituţional, mi se pare că Biserica naţională n-a reuşit o primenire semnificativă, iar la nivelul „turmei” Ortodoxia statistică nu se acoperă cu Ortodoxia reală. E mult de lucrat la comunicarea vie dintre păstori şi turmă, precum şi dintre credinţă şi intelectualitate. Există o anume eflorescenţă a vieţii mînăstireşti, dar şi temerea – exprimată încă de un Arsenie Boca, mai ales cu titlu de avertisment – că şi în domeniul acesta ceea ce cîştigă în extensiune riscă să piardă în intensitate... Cred că stăm pe o tradiţie extraordinară, fără să ne ridicăm decît sporadic la înălţimea ei. Avem, în orice caz, ca moştenire istorică, mult mai mult decît reuşim să transpunem în viaţă... Dar nu sînt eu cel mai în măsură să judec şi admit că s-ar putea să mă înşel în unele privinţe. Nu mi-aş dori nimic mai mult decît ca realităţile să mă contrazică.

Mai ales în ultima vreme am văzut în spaţiul ortodox tot felul de manifestări frizînd protestantismul, dar şi nebunia în numele lui Hristos. Cum trebuie să fie un creştin ortodox?

Smerit, treaz, măsurat, rugător, comuniant, exigent cu sine şi indulgent cu fraţii, pesimist în perspectiva veacului şi optimist în perspectiva eternităţii. Alunecările, fie ele protestantizante sau misticoide, n-au sorţi într-o ortodoxie sănătoasă. Dacă apar, şi mai ales dacă tind să se înmulţească, răspunderea o purtăm într-un fel cu toţii, chiar dacă în grade diferite. Ortodoxia suferă în noi şi răul irupe pe unde apucă, aşa, ca dintr-un organism debilitat...

O serie de evenimente din viaţa noastră bisericească au provocat o despărţire a apelor şi ne-am trezit cu toţii în situaţia de a opta sau de a ne situa, pur şi simplu, într-o „tabără” sau alta, deşi unii dintre noi am vrut să rămînem doar de partea lui Hristos. Mă refer la cazul ÎPS Nicolae al Banatului şi la dezbaterea privind introducerea paşapoartelor biometrice. Dvs. aţi fost unul dintre cei care aţi suferit atacuri grave din partea unora dintre cei pe care-i consideraţi prieteni sau măcar din aceeaşi Biserică. E bine, e rău? De ce credeţi că s-au petrecut lucrurile aşa şi că nu sîntem în stare să discutăm pe un subiect decît cu cuţitul pe masă? Ce-i de făcut pentru ca astfel de rupturi să nu mai aibă loc?

Ar trebui, cred eu, mai multă fermitate la nivelul de sus şi mai multă smerenie la nivelul de jos, un plus de educaţie, dar şi de autoeducaţie, un discernămînt mai atent între mizele religioase şi mizele ideologice. Faptul că eu am suferit atacuri abjecte e mai puţin important. Mult mai grav este că astfel de lucruri, indiferent de “expeditori” şi de “destinatari”, afectează imaginea însăşi a Ortodoxiei. Am mai spus-o şi altădată: noi avem un talent păgubos de a ne înfăţişa lumii mai primitivi şi mai răi decît sîntem. Şi pe urmă ne mirăm de cît de aspru ajung să ne judece alţii!
Din nefericire, trebuie spus că instituţia Bisericii a gestionat inabil – şi chiar nepărinteşte – mai toate tensiunile recente, ajungînd mai degrabă să le sporească decît să le dezamorseze. Îmi pun toată nădejdea în Dumnezeu şi mă încăpăţînez în continuare să mă aştept la mai mult şi la mai bine din partea cîrmuitorilor vremelnici ai Bisericii mele. Şi caut să-mi repet cît mai des în conştiinţa mea, cu părintele Calciu, că ierarhii trec, dar Biserica rămîne...

De foarte mulţi ani susţineţi canonizarea sfinţilor din închisori. Aţi cunoscut vreo persoană pe care aţi putea să o încadraţi la “sfinţii închisorilor”? În ce împrejurări? Ce aţi învăţat?

Mi-a fost dat să cunosc o droaie de oameni extraordinari printre foştii deţinuţi politici, ca să nu mai vorbesc despre cei de care ştiu doar din mărturiile cutremurătoare ale altora. Am învăţat de la ei că se pot birui vremurile în spirit şi că sîntem un neam mai mare decît părem. Nu-s eu îndrituit să mă pronunţ cine a fost sfînt sau nu, în sensul precis al canonizării bisericeşti. Mă gîndesc însă că atunci cînd, în alte arii ortodoxe trecute prin comunism, s-au găsit cu sutele sfinţi recunoscuţi oficial ca atare, nu se poate să nu fi fost unii şi prin temniţele româneşti... Cred că un prim pas cumpănit şi binevoitor ar fi să se includă deocamdată în calendarul bisericesc o zi de cinstire globală şi nenominală a martirilor Crucii din vremea prigoanei comuniste, care la noi a fost mai cumplită chiar decît în alte părţi. Apoi să se urmeze răzbit cercetarea dosarelor de canonizare individuale, dar fără balastul prejudecăţilor ideologice. Suferinţa şi moartea pentru Hristos transcend orice ideologii politice sau condiţionări sociale. Iar mai marii Bisericii ar trebui să se pătrundă şi să se călăuzească cei dintîi de acest adevăr literalmente crucial. Altminteri, vorba părintelui Iustin Pârvu, “şi de aceea ne bate Dumnezeu, că nu ştim să ne cinstim martirii”.

În actualul context intern şi internaţional, mai credeţi într-o schimbare la faţă a României pe temeiuri creştine?

Aici nădejdea prisoseşte asupra credinţei şi încerc să nu uit – cum, din păcate, ni se cam întîmplă adesea – că peste socotelile noastre omeneşti există bunul Dumnezeu, la Care toate sînt cu putinţă.

(Într-o variantă prescurtată, din motive de spaţiu, acest interviu a apărut în revista Formula AS, anul XIX, nr. 871, mai 2009, p. 26, sub rubrica “Spiritualitate: Dialoguri în pridvor”)

 

Cele mai citite articole


Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79
 
  Copyright © 2007-2011 Editura Christiana
Webdesign  ArtGround.ro
 
 
escort bayan