Raportul colonelului Crăciun

către Ministerul de Interne

la încheierea reeducării

În regimul nostru, munca cultural-educativă este o problemă de stat. În nenumărate rânduri, conducerea partidului şi statului a atras atenţia asupra acestei  munci.

Pentru reeducarea deţinuţilor, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, sunt instrucţiuni şi ordine precise. Direcţia Generală a Penitenciarelor şi coloniilor de Muncă, prin serviciul cultural-educativ, conduce, îndrumează şi controlează munca în cadrul penitenciarelor şi coloniilor de muncă.

Din învăţătura partidului şi îndrumările date de conducătorii noştri, rezultă că munca cultural-educativă în penitenciare este o necesitate. Dacă în perioada de trecere de la capitalism la socialism, funcţia represivă a statului are un rol deosebit în reprimarea împotrivirii elementelor duşmănoase nu trebuieşte neglijată nici activitatea cultural-educativă, care contribuie la schimbarea elementelor duşmănoase în ce priveşte atitudinea faţă de muncă, faţă de bunurile poporului şi faţă de patria noastră socialistă.

Practica a confirmat cu prisosinţă valoarea muncii cultural-educative desfăşurată cu deţinuţii din penitenciare. Rezultatele obţinute şi exemplele care urmează să le înfăţişăm vor ilustra în mod concret cum elementele descompuse, criminali înnăscuţi şi formaţi de societatea burgheză, pot fi transformaţi în oameni cu atitudine bună faţă de muncă şi faţă de societate.

În 1956, Ministerul Afacerilor Interne a elaborat instrucţiunile Nr.106, care prevăd, printre altele, că în penitenciare şi colonii de muncă această activitate urmăreşte ca, la punerea în libertate, deţinuţii să devină elemente utile convieţuirii sociale.

Munca cultural-educativă în penitenciare şi colonii de muncă trebuie să contribuie la educarea deţinuţilor, pentru ca în timpul detenţiei să-şi schimbe atitudinea faţă de muncă, să capete deprinderea şi pregătirea necesară pentru a munci în colectiv, într-o anumită ramură a muncii productive, să se deprindă cu ordinea şi disciplina, să-şi însuşească anumite cunoştinţe elementare, politico-culturale, care pregătesc condiţiile pentru formarea unei conştiinţe noi.

Necesitatea muncii cultural educative cu deţinuţii din penitenciare şi colonii de muncă, îşi are izvorul în principiile socialiste, în concepţia nouă despre rolul detenţiei.

Reeducarea deţinuţilor din penitenciare şi colonii de muncă se integrează deci în rândul măsurilor revoluţionare ale Partidului Muncitoresc Român şi guvernul Republicii Populare Române şi priveşte domeniul dreptului penal. Conţinutul acestuia constă în realizarea măsurilor de pedepsire împotriva elementelor descompuse şi duşmănoase, legat de realizarea unei influenţe educative asupra lor, prin muncă productivă şi mijloace culturale.

Metodele ce se utilizează în desfăşurarea muncii cultural-educative în rândul deţinuţilor din penitenciare şi colonii de muncă, sunt următoarele:

- alfabetizarea deţinuţilor;

- organizarea calificării deţinuţilor în diferite meserii;

- organizarea întrecerilor în muncă;

- organizarea de biblioteci pentru deţinuţi;

- rularea de filme şi diafilme;

- organizarea de activitate sportivă (volei, tenis de masă, şah, etc.);

- editarea de gazete de perete şi afişe;

- organizarea de echipe artistice.

Instrucţiunile precizează că pentru deţinuţii C.R. [contrarevoluţionari] care muncesc se folosesc aceleaşi metode, mai puţin munca artistică în echipe, iar pentru cei care nu muncesc, munca cultural-educativă se face numai cu aprobarea Ministerului Afacerilor Interne.

La capitolul VII din Instrucţiuni, articolul 36 prevede: “În scopul unei cât mai bune desfăşurări a muncii cultural-educative, în rândul deţinuţilor, în fiecare penitenciar sau colonie de muncă, în care se duce muncă cultural-educativă, se constituie un grup alcătuit din 7-15 deţinuţi, în funcţie de efectivele de deţinuţi ale formaţiunii sau unităţii respective.

Responsabilul cultural-educativ foloseşte grupul cultural pentru a cuprinde diferitele activităţi de reeducare şi a mobiliza toţi deţinuţii cu care se poate duce muncă cultural-educativă.

Propunerile pentru munca grupului cultural, se fac de organul cultural-educativ din formaţiune, după consultări prealabile cu organele de producţie, de pază şi regim şi cu alte organe interesate în desfăşurarea muncii cultural-educative. După ce aceste organe îşi dau avizul asupra deţinuţilor propuşi pentru grupul cultural, organul cultural educativ supune aceste propuneri comandatului formaţiunii, spre aprobare. Comandatul formaţiunii verifică pe fiecare deţinut propus, a face parte din grupul cultural, hotărând asupra compoziţiei acestui grup”.

După cum am arătat mai sus, în Instrucţiunile Nr. 106, la punctul 3 se prevede începerea muncii cultural-educative cu deţinuţii C.R. care nu muncesc, numai la ordinul M.A.I.

Ordinul pentru Penitenciarul Aiud, a fost dat la începutul 1959, cu ocazia înfiinţării Grupului Operativ.

Munca cultural-educativă s-a desfăşurat atât cu deţinuţii de la munci, cât şi cu cei care erau încarceraţi în camerele de detenţie.

Începutul a fost ca toate începuturile, cu greutăţi şi multe necunoscute. O parte din sarcinile mai principale, care le-a pus conducerea Ministerului nostru, în faţa lucrătorilor Grupului Operativ, le enumerăm mai jos:

- organizarea muncii informative;

- cunoaşterea comandamentului legionar, care dirijează activitatea în detenţie şi afară;

- cunoaşterea activităţii legionarilor;

- descoperirea eventualelor canale de legătură;

- destrămarea organizaţiei legionare;

- antrenarea legionarilor la munci productive;

- schimbarea mentalităţii legionarilor, prin muncă şi culturalizare.

Pentru rezolvarea sarcinilor de mai sus, trebuia organizată munca informativă, trebuiau apropiaţi lucrătorii din aparatul militar şi funcţionăresc din cadrul Penitenciarului, trebuiau cunoscuţi şi demascaţi funcţionarii care făceau servicii legionarilor, trebuia cunoscută atmosfera şi activitatea din rândul legionarilor şi apoi, pe baza cunoaşterii realităţii, începută munca, trebuia desfăşurată activitatea informativă cultural-educativă şi productivă. Metodele folosite trebuiau să corespundă specificului deţinuţilor C.R. (legionari) care aveau unitate, ierarhie, disciplină, fanatism, misticism, mituri pentru şefi, îndelungată activitate teroristă-criminală şi multă experienţă câştigată în detenţie. Între ei aveau oameni care au făcut spionaj, care au fost în funcţiuni poliţieneşti, deci pricepuţi în materie informativă, unii dintre ei capabili, cu discernământ şi putere combinativă.

De la început ni s-a atras atenţia – şi noi am înţeles – că legionarii nu vor sta pasivi în faţa măsurilor întreprinse de noi. Ei vor lua contra-măsuri, vor analiza şi vor acţiona ca unitate, cu şefii în frunte şi după ordinele lor.

Într-adevăr, aşa a fost: au analizat, au făcut planuri şi au luat contra-măsuri. Dar pe lângă greutăţile provocate de ei, aveam de a face şi cu greutăţile create de-ai noştri, cu sergenţii şi cu lucrătorii civili, care îi compătimeau, le dădeau informaţii, uneori nu executau ordinele şi regulamentele, făcând pe de o parte favoruri, iar pe de altă parte, creau inegalităţi şi abuzuri. Unii şefi din cadrul Ministerului de Interne aveau o poziţie oscilatorie şi confuză: fostul ministru adjunct Pintilie Gheorghe şi fostul general Nicolschi, la cerere, nu numai că nu ne-au încurajat şi nu ne-au ajutat, dar prin comportarea şi atitudinea lor, au semănat neîncredere în forţele noastre, stânjenindu-ne în munca pe care trebuia să o desfăşurăm. Cerând unele sfaturi generalului Nicolschi, arătându-i în acelaşi timp că nu înţeleg să-l angajeze sfaturile pe care mi le dă, a refuzat, spunând că este o problemă aparte, în care nu se amestecă, iar fostul ministru adjunct Pintilie Gheorghe ne-a făcut observaţii în legătură cu probleme gospodăreşti, arătând că trebuie mobilate birourile, cum trebuie întreţinută curăţenia, evitând să dea îndrumări concrete în munca profesională.

Având şi exemplele negative de la Piteşti şi din alte penitenciare, din timpul când răspundeau Pintilie şi Nicolschi, ştiam bine că activitatea din trecut s-a soldat cu trimiterea în faţa justiţiei, alături de legionari criminali şi a unor cadre de securitate şi penitenciare, care au participat la activitatea aşa-zisă educativă din acel timp. Deşi nu pe deplin, totuşi rezerva noastră, mai degrabă timiditatea de la început, era determinată şi de evenimentele petrecute în penitenciare, precum şi de poziţia celor doi şefi amintiţi mai sus.

Greutăţile puteau fi totuşi înfrânte mai iute dacă ceream sprijin mai direct şi mai curajos. Munca a putut fi urnită din loc prin sprijinul pe care l-am primit de la conducerea Ministerului, chiar şi atunci când nu am ştiut să-l cerem.

La penitenciarul Aiud a fost în mai multe rânduri tovarăşul Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru al Afacerilor Interne, General Colonel Alexandru Drăghici, care pe lângă îndrumările preţioase date, a intrat cu noi în celulele deţinuţilor, indicându-ne elemente concrete de care să ne ocupăm ca: Dumitru Groza, Marinescu Cristea şi alţii.

Am avut sprijinul tovarăşului Ministru Adjunct, General Locotenent Negrea Vasile, Secretar General Dumitru Ion, care la faţa locului ne-a sprijinit şi îndrumat. Toate planurile noastre făcute cu sprijinul Direcţiei a III-a au fost aprobate şi controlate de conducerea Ministerului. Astfel, am început munca cultural-educativă la penitenciarul Aiud.

Pentru a putea avea o imagine mai clară asupra elementelor care trebuiau reeducate în acest penitenciar, apreciem că este util să înfăţişăm în mod succint organizaţia legionară şi şefii ei.

În urmă cu aproximativ 40 de ani, burghezia din ţara noastră a promovat o seamă de elemente naţionalist-şovine, care s-au impus prin acte zgomotoase de huliganism, demonstraţii, bătăi şi crime, în cadrul universităţilor din ţară.

Astfel, la Universitatea din Iaşi, unii din profesori ca Şumuleanu, Cuza şi alţii, sub pretextul că neajunsurile provin din cauza pierderii credinţei în dumnezeu, că în ţara noastră elemente de alte naţionalităţi stăpânesc comerţul şi industria ş.a.m.d., se făcea o propagandă ieftină şi deşănţată arătând că, pentru schimbarea lucrurilor în bine, trebuie întronată o nouă ordine în stat, bazată pe creştinism, naţionalism şi moralitate creştină.

În scopul înfăptuirii “lumii noi” după concepţia lor, de la Universitatea Iaşi s-au creat legături la Universităţile Cluj, Bucureşti, pentru ca mai târziu să-şi extindă propaganda în alte oraşe şi chiar sate. Au fost lansate elemente sub diferite denumiri ca “Generaţia de la 1922”, “Liga apărării naţionale” şi altele.

Unul din tinerii care s-a distins în mod deosebit în activitatea huliganică, atât în stradă cât şi în universitate, prin bătăi şi scandaluri, a fost Corneliu Zelea Codreanu, care la început a înregistrat următoarele acte personale: a bătut mai mulţi studenţi de alte naţionalităţi; a crăpat cu securea poarta Universităţii Iaşi, pe motiv că cursurile trebuie să înceapă cu slujba religioasă; cu sprijinul poliţiei şi a elementelor trădătoare, a spart greva muncitorilor de la Atelierele C.F.R. Nicolina Iaşi. A organizat un grup de studenţi şi-au hotărât să ceară audienţă guvernului liberal de atunci, cu care ocazie să împuşte mai mulţi miniştri, a ucis personal pe fostul prefect de poliţie din Iaşi – Manciu, a rănit pe cei din paza personală a acestuia, reuşind prin aceste acte, cu sprijinul şi interesul burgheziei, să fie declarat eroul studenţimii, iar mai târziu “erou naţional”. Crimele lui nu au fost pedepsite de legi, el a fost încurajat, sărbătorit şi glorificat. El a reuşit până la urmă să monopolizeze creştinismul, naţionalismul şi moralitatea, bineînţeles pentru cei care credeau în el. Cine nu spunea ca legionarii, era declarat: antinaţional, anticreştin şi duşman al neamului. La congresele studenţeşti, cum a fost cel de la Tg. Mureş din anul 1935, se luau hotărâri cine pe cine să ucidă. Crima era considerată o virtute şi cine din legionari o făcea, primea decoraţii, grade legionare şi promisiuni că va fi un om mare în viitorul guvern legionar. Criminalilor li se închinau cântece, rugăciuni. Cu numele lor erau botezaţi munţii, cuiburile ş.a.m.d.

Codreanu afirma că el va învia neamul românesc. Este greu de înţeles astăzi cum a fost posibil ca un asemenea element declasat, criminal de drumul mare, să fie ascultat şi urmat. Şi totuşi aceasta a fost realitatea.

Vom demonstra, în cele ce urmează, în ce a constat mitul lui Codreanu, cine a susţinut şi în ce scop mitul acestuia, cine a fost el şi ce activitate a desfăşurat. Aceasta cu scopul de a putea înţelege mai uşor cu cine aveam de a face la începutul activităţii cultural-educative din Penitenciarul Aiud, adică în anul 1959.

Atât Codreanu personal cât şi unii intelectuali din jurul lui, dar mai ales tatăl acestuia, au speculat starea de înapoiere a oamenilor din ţara noastră, lipsa lor de cultură, folosind toate mijloacele, începând cu demagogia, rugăciunile, bătăile şi ajungând până la suprimarea prin ucidere a celor care nu credeau în ei. În 1927, Corneliu Zelea Codreanu fiind în penitenciarul Văcăreşti, cu un grup de studenţi, a afirmat, iar cei din jur au crezut şi propagat mai departe, că “Arhanghelul Mihail” i s-a arătat lui şi i-a spus să organizeze legiunea cu acelaşi nume, luându-l patron.

El s-a intitulat “căpitan” şi a înfiinţat “Legiunea Arhanghelului Mihail”, pe baza unei circulare, în care, printre altele, spunea că el nu oferă nimic celor care-l vor urma şi că în legiune să intre cei care cred nelimitat.

Mai târziu, când l-a ucis pe Manciu, a spus legionarilor că nu a făcut o crimă, ci mâna lui a fost înarmată de arhanghelul Mihail, care l-a însărcinat să-l pedepsească pe Manciu. Episcopul Nicodim Munteanu a confirmat cele spuse de el, susţinând că D-zeu este de acord cu asemenea fapte. El a instruit pe cei care l-au urmat, să facă rugăciuni, posturi negre, marşuri de noapte, bătăi şi crime, arătând că aşa formează “omul nou”, care-şi face educaţia în cuib, face universitatea în închisoare, trece prin “pădurea cu fiare sălbatice”, prin “mlaştina deznădejdii” şi urcă “muntele Golgota”.

A spus nenumărate fraze împrumutate, unele destul de încurcate, referitor la neam, biserică, naţiune. A prezentat reţete pentru săraci şi bogaţi, pentru intelectuali, ţărani, muncitori, tineri şi bătrâni, în politica internă şi în politica externă. Tot ce spunea el nu era supus niciunei cenzuri, nici unui control; oamenii legiunii erau învăţaţi să creadă fără limită în şefi şi mai cu seamă în Codreanu, care pentru ei reprezenta totul.

În toată activitatea lui criminală, a fost susţinut de la palatul regal, din altarele bisericilor, de după tarabele negustorilor. Tatăl lui ştia cele 4 evanghelii pe de rost, pe care le folosea din plin în scopul susţinerii activităţii criminale a lui C. Z. Codreanu.

Cuza, Şumuleanu, prietenii lui Carol al II-lea ca: Virgil Ionescu, Budişteanu, Manoilescu, Iuliu Maniu, mitropoliţii, episcopii – toţi susţineau minciunile şi preamăreau crimele legionarilor.

Corneliu Zelea Codreanu a desfăşurat activitatea până în 1938, când a fost ucis împreună cu alţi legionari. Cât a trăit el, au fost ucişi din ordinul lui Duca, Stelescu şi alţii.

Criminalii erau primiţi în “Garda de Fier”, fără stagiu, obţinând grade legionare imediat. Astfel Totu, Beza, Şiancu şi alţii au fost primiţi în organizaţia legionară după comiterea crimelor şi făcuţi direct comandanţi legionari. Asasinii lui Stelescu şi Duca, fiind legionari, după comiterea crimelor au fost avansaţi comandanţi legionari, unii fiind avansaţi comandanţi ai “Bunei Vestiri”.

După moartea lui Codreanu, în cadrul organizaţiei legionare, s-au creat mai multe disidenţe: simiştii, de-ai lui Mironovici, Costea, Groza şi alţii. Toate aceste grupuri trebuiau avute în vedere în munca noastră, tratate fiecare aparte şi în bloc, dar la urmă zdrobite în munca cultural-educativă.

După cum am arătat mai sus, în această organizaţie teroristă erau elemente cu pregătire intelectuală, care prin viclenie şi speculaţii meschine, întreţineau miturile în faţa masei de legionari.

Problemele care noi ni le-am pus la începutul muncii cultural-educative, au putut fi rezolvate prin ruperea unor şefi legionari, din toate grupările: simişti, mironovişti şi alţii, precum şi antrenarea masei de legionari simpli, împotriva şefilor demagogi şi criminali.

Astfel, în cadrul unităţii productive am antrenat circa 400 de legionari selecţionaţi dintre cei cu atitudine mai bună, mulţi muncitori din cei care nu erau cu activitate deosebită legionară. Pe de altă parte, am izolat vârfurile legionare ca: Dumitrescu Ion-Borşa, Dumitru Groza, Biriş Victor, Victor Ion-Vojen, Radu Budişteanu, Demetrescu Radu-Gyr, Crainic Nichifor, mai târziu Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, Ilie Nicolescu, Ţocu Petre, Parpalac Gheorghe şi alţii. Am avut în vedere pe unii comandanţi legionari, pe unii şefi de tineret, preoţi etc.

Cu toţi aceştia am desfăşurat, timp îndelungat: săptămâni, luni, cu unii chiar ani, muncă individuală, aplicându-le un regim diferenţiat, le-am pus la dispoziţie material documentar, am purtat discuţii cu ei, le-am acordat atenţie mai mare şi i-am apropiat de noi pe măsură ce i-am desprins de lumea lor.

Înainte de începerea muncii cultural-educative, legionarii din Penitenciarul Aiud întreţineau prin toate mijloacele mitul şefilor lor: lăudau faptele lui Codreanu, Moţa, Sima şi alţii. Din fiecare şef legionar scoteau un erou, un supra-om. Moralul legionarilor era întreţinut prin lansarea zvonurilor, care pe de o parte arătau că regimul nostru slăbeşte din zi în zi, iar pe de altă parte, că Horia Sima şi legionarii fugiţi peste graniţă, au mari posibilităţi de a veni la “momentul potrivit” să preia conducerea statului.

Legionarii simişti, care erau cei mai mulţi şi activi în Penitenciarul Aiud, terorizau pe cei care îndrăzneau să laude realizările regimului, pe cei care spuneau oricât de neînsemnate lucruri negative despre legionari în general şi despre Horia Sima în special. Activitatea lor teroristă era aşa de simţită în cadrul Penitenciarului Aiud, încât legionarii care ar fi dorit să se desprindă de trecut nu îndrăzneau având teamă de legionarii simişti şi nu de lucrătorii noştri, care munceau în penitenciarul Aiud.

Înainte de începerea muncii cultural-educative, una din lipsurile esenţiale pe care le-au avut lucrătorii noştri a fost aceea că, la numărul de mai multe mii de legionari, foloseau un număr de 30 de agenţi, cadre şi deţinuţi D.C. [drept comun], printre care şi patru agenţi, zişi pentru legionari, care de fapt nu erau legionari. Neavând o agentură corespunzătoare cantitativ şi calitativ, situaţia în general era cunoscută în mod fals.

Acei legionari care îndrăzneau să se apropie de organele noastre, erau izolaţi şi bătuţi de legionarii fanatici, între ei taxaţi cu epitetul de “turnător”, iar administraţiei prezentaţi ca potrivnici regulamentelor şi ordinelor.

Legionarii aveau agentură mai bună ca lucrătorii noştri, ei au avut grijă să interpună între ei şi lucrătorii Biroului “K”, agenţii lor, care duceau muncă organizată de dezinformare. Cităm cazul când agentul a mers la Nistor Chioreanu, întrebându-l ce să spună despre el lucrătorului nostru. Chioreanu i-a spus ce să declare, agentul a dat nota şi lucrătorul a fost foarte fericit că agentul are pătrundere pe lângă Nistor Chioreanu. Cazuri de acest fel au fost numeroase.

Unii lucrători de penitenciar şi din Biroul “K”, în mod nevoit, din necunoaşterea situaţiei şi nepricepere, colaborau cu legionarii, aplicând sancţiuni severe celor care doreau să se apropie de organele noastre şi care erau bătuţi de legionari.

Înainte de data începerii muncii cultural-educative, pe parcursul anilor, legionarii au desfăşurat activităţi zgomotoase ca: refuzul hranei organizat în masă, mai multe revolte individuale şi colective, evadări, insulte şi lovituri a cadrelor noastre şi a unor deţinuţi.

Ei şi-au desfăşurat activitatea în mod organizat, cu ritualul obişnuit ca: rugăciuni, apelul morţilor, aniversările zilelor de naştere ale lui Codreanu, Horia Sima şi altele. Au avut elemente de legătură din rândurile sergenţilor, a angajaţilor civili. Aveau oamenii lor la bucătărie, spital, ateliere ş.a.m.d. Ei au avut legături cu alte penitenciare din ţară, realizate prin transferuri şi prin elemente de legătură din rândul funcţionarilor. S-ar putea spune, în general, că legionarii stăpâneau multe sectoare din penitenciar şi chiar şi din alte penitenciare, îşi întreţineau moralul, ierarhia şi făceau planuri de viitor între care, bineînţeles, un loc important îl ocupau crimele pe care voiau să le facă împotriva conducătorilor de partid, de stat şi împotriva lucrătorilor Ministerului de Interne.

Pentru ilustrarea celor afirmate mai sus, înfăţişăm câteva acţiuni concrete ale legionarilor din penitenciarul Aiud şi din alte penitenciare.

La Aiud, pe lângă plafonarea producţiei în perioada cât au lucrat în fabrică, şi-au făcut comandament de garnizoană sub conducerea legionarilor Ilie Nicolescu, Ghica Alexandru, Petrovici, Călin Aurel; au organizat ajutorul legionar pentru şefi ca: Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, Radu Mironovici şi alţii; au plasat organelor noastre agenţi dirijaţi de ei, în persoana lui Luca Damaschin, Paleacu Nicolae, Coniac Constantin etc.; au organizat o evadare a trei legionari, cu care ocazie unul a fost omorât pe motiv că s-a opus evadării; au incendiat fabrica; au făcut planuri pentru guvernarea “de viitor” împreună cu ţărăniştii, liberalii şi alţii; din rândul cadrelor a câştigat pe plutonier Filimon Teodor, pe tehniciana farmacistă Fodor Maria, pe serg. maj. Olaru Romulus, pe serg. maj. Alexe Emanuil, pe plutonier Hoca Iosif şi alţii.

Legionarii din Aiud, când au fost transferaţi la Mina Cavnic, au organizat refuz de hrană, revolta culminând cu uciderea santinelii şi evadarea unui grup de deţinuţi.

De asemenea, la Mina Baia Sprie, au desfăşurat activitate de sabotare, au angajat în slujba lor mai multe cadre dintre civili care i-au ajutat şi informat; aşa au fost Pal Lobonţi şi alţii.

Vrem să subliniem la acest capitol şi fanatismul legionar, gradul lor de duşmănie, viclenia folosită în activitatea ce-au desfăşurat-o şi coruperea cadrelor.

În legătură cu lucrătorii de penitenciar, am făcut afirmaţia mai sus, că la începutul activităţii cultural-educative, trebuiau câştigaţi şi mobilizaţi în scopul de a ajuta munca noastră. Este necesar să amintim că o însemnată parte din activitatea noastră era anulată de lucrătorii militari din pază şi lucrătorii civili, care aveau de multe ori atitudine ca şi legionarii, faţă de elementele apropiate administraţiei, foloseau şi vocabularul acestora, dând epitete ca “turnători”, “oameni fără caracter” acelor legionari bănuiţi de ei că dau informaţii lucrătorilor noştri.

Şefii legionari foloseau diferite metode pentru coruperea cadrelor ca: linguşire, promisiuni, folosirea rudelor, femei, bani, şantaj, ş.a.m.d.

Activitatea legionarilor desfăşurată în penitenciarul Aiud, înainte de reeducare, se ducea în sute de camere, prin şedinţe de cuiburi organizate, ritualuri, rugăciuni, unele făcute în mod special şi adresate lui Codreanu, Moţa şi alţii. O activitate deosebită au desfăşurat, printre legionarii din detenţie, poeţii Nichifor Crainic, Radu Gyr şi alţii, care au scris sute de poezii închinate şefilor legionari, suferinţelor legionare şi preamăririi faptelor acestora.

Amintim că datorită celor doi poeţi şi altor şefi legionari, gradul de morbiditate a unor legionari a ajuns până la demenţă. Astfel, un legionar pe nume Oprea a pus întrebarea unui alt legionar: ce crede el – cine a fost Corneliu Zelea Codreanu. Celălalt i-a răspuns tot printr-o întrebare: dar tu ce crezi? – la care Oprea a răspuns că este Decebal întruchipat în persoana lui Corneliu Zelea Codreanu. Acestuia i s-au dat lămuriri, anume că ceea ce a spus este prea puţin: “Codreanu este cât o mie de Decebali”. Oprea mai târziu a făcut declaraţii că C. Z. Codreanu este fiul lui Dumnezeu trimis pe pământ, ca să mântuiască neamul românesc.

Un alt legionar – Popescu zis Dumnezeu – şi-a creat un grup de “12 apostoli”.

Unii legionari intelectuali, chiar doctori, ca Uţă Dumitru, susţineau că tuberculoza se vindecă prin rugăciuni.

Între legionari se tălmăceau visele, aveau vedenii.

În munca cultural-educativă, vorbind despre trecut, legionarul Păvăluţă Ioan, avocat, fost ajutor comandant, în faţa mai multor legionari, a afirmat că în 1934, fiind închis cu Ion Zelea Codreanu şi Ion Moţa, primul i-a cerut acestuia să-i “ghicească în cărţi”. Păvăluţă ruşinându-se, i-a spus că nu ştie, la care Ion Zelea Codreanu a insistat. În această situaţie, Păvăluţă a folosit un ultim argument, numele lui Moţa, care susţinea că se va supăra. La aceasta , Ion Zelea Codreanu a răspuns că Moţa va fi şi el mulţumit dacă-i va “ghici”, ceea ce s-a şi petrecut.

Deţinutul Jeravlev Vasile din penitenciarul Aiud, de profesie muncitor, a spus în cadrul clubului că un alt legionar, anume Manoliu Mircea, îi punea în cameră să facă rugăciuni: dimineaţa, la prânz şi seara, iar în ultima perioadă şi la miezul nopţii, fixându-le un punct pe perete unde să se uite timp îndelungat, pentru a face legătura cu trimişii lui D-zeu. La început, Jeravlev spunea că nu vedea nimic pe perete, dar mai târziu, după ce primul şi al doilea din cameră au “văzut” pe Fecioara Maria cu pruncul în braţe, el şi-a dat seama că datorită statului de multe ore în genunchi, cu gândul la rugăciuni şi ochii la punctul fix, începe să aibă vedenii şi că este în pragul nebuniei. Legionarul Jeravlev Vasile a demonstrat la club aceste practici, care duc la dezumanizarea omului.

Preoţii fiind în număr mare între legionari, timp îndelungat au stimulat pornirile bolnăvicioase, mistico-religioase ale legionarilor, dându-le consultaţii prin alfabetul morse vorbind la perete, tavan, calorifer, geam ş.a.m.d. În penitenciar se făceau împărtăşanii cu pâine “sfinţită”, ascunsă la băi, W.C., coridoare şi alte părţi.

Munca cultural-educativă trebuia să rezolve problemele încâlcite din capetele legionarilor ajunşi în stare de demenţă colectivă.

Când prezentăm aceste cazuri, atragem atenţia că ele nu erau izolate, ci făceau parte din complectul legionar. Mai scoatem în evidenţă că despre familia Codreanu se vorbea cu piozitate şi foarte mult respect, considerându-i, mai ales pe C. Z. Codreanu şi I. Z. Codreanu, Moţa şi alţii, în rândul sfinţilor, iar despre Horia Sima ca despre un mare om, care cu multă uşurinţă rezolvă problemele politice pe arena mondială.

Prin munca cultural-educativă am urmărit să zdruncinăm încrederea legionarilor de rând în şefii lor, să arătăm rolul nefast pe care l-au jucat preoţii şi teologii în activitatea trădătoare şi criminală a “Gărzii de Fier”, să desfiinţăm zeii şi miturile lor.

Pe lângă munca culturală ce-am desfăşurat-o cu elemente izolate şi masa de legionari, am făcut apel şi la unii din cei mai sănătoşi la minte, vizând direct şi în mod repetat preoţii şi medicii, cărora le-am cerut să ajute să introducem lumină în capetele bolnave şi întunecate ale legionarilor. Concret: am cerut preoţilor să se arate goi – cum sunt ei – mincinoşi şi şarlatani; să arate participarea lor la întunecarea minţilor legionare şi participarea directă la crimele legionare; doctorii să le demonstreze că minţile legionare sunt aparte de minţile oamenilor normali, să le demonstreze ştiinţific nebunia lor.

Apelurile noastre au găsit ecou şi am obţinut rezultate pozitive. Subliniez că în discuţiile cu legionarii vocabularul nostru a fost dur şi nu am îndulcit cuvintele. I-am învăţat pe preoţi să vorbească la persoana întâia când spun despre crime şi escrocherii. De altfel, cu timpul s-au obişnuit majoritatea legionarilor să spună adevăruri, oricât de greu le venea la început.

Aşa cum arătam mai sus, activitatea am început-o cu elemente de vârf, pe care le-am lucrat individual şi cu un număr de aproximativ 400 legionari, dintre care cei cu atitudine mai bună faţă de stat. Atât în munca individuală, cât şi cu grupurile mari de legionari, am demascat legionarii, şefii organizaţiei legionare, înfăţişându-i ca trădători de ţară, oameni neisprăviţi, aventurieri şi criminali.

Paralel cu demascarea lor, am înfăţişat realizările regimului nostru, care sunt atât de măreţe şi de copleşitoare, încât n-a fost chip să le reziste marea masă de legionari şi un însemnat număr de şefi. Le-am arătat legionarilor că România burghezo-moşierească producea 270.000 tone de oţel, iar regimul clasei muncitoare produce în jur de 3.000.000 tone, dar Combinatul de la Galaţi va produce singur 4.000.000 tone; le-am arătat că oţel înseamnă putere, că din oţel se fac zeci de mii de tractoare în fabricile româneşti, că tractoarele arând brazdă adâncă, în urma lor seminţele selecţionate se îngraşă cu produsele industriei noastre chimice; pământul fiind lucrat ştiinţific de către specialişti instruiţi în şcolile noastre, nu mai dă 500 kg. boabe la hectar, ci dă 2.000-5.000 şi mai multe kg. boabe la hectar; că producţia solului nostru asigură hrana poporului şi pentru furnalişti şi tractorişti, pentru oamenii de la oraşe şi cei de la sate. Le-am vorbit despre construcţiile patriei noastre, despre cultură, despre sănătatea poporului.

Le-am prezentat conferinţe, filme, le-am adus şi conferenţiari din afară, oameni de cultură, de artă, activişti. Pe unii din şefii legionari mai apropiaţi, i-am purtat prin ţară, arătându-le oraşe ca: Cluj, Hunedoara, Braşovul, Ploieşti, Bucureşti şi altele. Toate acestea au influenţat în schimbarea mentalităţii legionare, au contribuit la vindecarea unei maladii cronice, redeşteptând în ei simţul de viaţă, de activitate concretă şi făcându-i să regrete activitatea criminală desfăşurată de ei în trecut.

Un efect deosebit au exercitat asupra legionarilor declaraţiile unor şefi cu atitudine schimbată astfel: Demetrescu Radu-Gyr, poetul legionar, autorul imnului “Sfântă tinereţe legionară”, în a cărui text se cuprind versurile: “Moartea numai moartea legionară, este cea mai frumoasă nuntă dintre nunţi”; el care, prin versurile închinate lui Codreanu şi legiunii, a băgat sute de oameni în temniţe, a prezentat o declaraţie, care printre altele spunea: “Mă desolidarizez de cei care au agăţat în cârligele abatorului din Bucureşti, în loc de animale, carnea oamenilor pe care i-au ucis ei.

Condamn pe asasinii lui Duca, Iorga şi veştejesc toate crimele şi pe toţi criminalii în frunte cu Horia Sima, cârtiţa galeriilor subterane imperialiste.

Horia Sima şi cei fugiţi, sunt folosiţi împotriva poporului român, care i-a alungat împreună cu stăpânii lor hapsâni şi paraziţi.

În anul 1945, Horia Sima şi-a trimis în paraşută hitleristă pe Nicolae Petraşcu, pentru a continua şirul crimelor întrerupte de şef, pentru a împrospăta mormintele, pentru a împiedeca poporul să scape de asupritorii şi exploatatorii lui. În delirul lui a crezut că şi aceasta se poate...

Dragostea mea faţă de patrie şi popor, admiraţia mea faţă de marile realizări din România de astăzi, în domeniul artei şi culturii, a ştiinţei şi tehnicii, în industrie şi agricultură, mă obligă să declar că voi închina toată munca mea patriei, Republica Populară Română”.

Această declaraţie a dat lovituri zdrobitoare şefilor legionari şi multor legionari fanatici.

Au urmat articolele lui Nichifor Crainic. El care era autorul baladei “Cântec de bejenie”, a poeziilor “Isus în celulă” (sic!), “Unde sunt cei care nu mai sunt” – poezii al căror conţinut a menţinut pe parcursul detenţiei fanatismul legionar, el care a scris primele discursuri ale lui Corneliu Zelea Codreanu, el care avea nume de mare scriitor, despre care spuneau legionarii că l-a sfinţit pe C. Z. Codreanu cu condeiul lui de scriitor.

Au urmat declaraţiile publice ale lui Dumitrescu Ion-Borşa, fost secretar general al organizaţiei legionare, singurul care mai trăieşte din grupul celor plecaţi în Spania; a lui Dumitru Groza, fost şeful Corpului muncitoresc legionar; a lui Victor Ioan Vojen, fost ministru la Roma în timpul guvernării legionare, omul care a regizat, în scop de propagandă, înmormântarea lui Moţa-Marin, după aducerea cadavrelor acestora din Spania; a lui Ţocu Petre, fost comandant legionar, fost şeful comerţului legionar, cel care a făcut legătura permanentă între Corneliu Zelea Codreanu, Malaxa, Auschnit, Gigurtu şi ale altora.

Declaraţia care a avut efectul catastrofal a fost a lui Victor Biriş, fost secretar general la Ministerul de Interne, legionar fanatic, prieten intim al lui Horia Sima.

Declaraţia legionarului Biriş Victor a ţinut mai multe zile la rând, făcându-şi autodemascarea proprie, demascându-l pe Corneliu Zelea Codreanu în toată intimitatea şi amănuntele, de asemenea, despre Horia Sima despre care ştia multe lucruri concrete, terminând cu faptul că el este autorul crimelor de la Jilava şi îndemnând pe unii şefi, ca Nicolae Petraşcu şi alţii, să fie sinceri şi să recunoască şi ei adevărul. Loviturile primite prin declaraţia lui Biriş Victor au fost aşa de mari pentru unii şefi legionari, încât au urmat crize de inimă, de ficat, a produs o prăbuşire generală în rândul celor care vedeau în el “materia cenuşie” şi “stâlpul de neclintit” al “Gărzii de Fier”. Avea 22 de ani de detenţie şi era cunoscut ca om de linie legionară.

Menţionăm la acest capitol că în combinaţiile pe care noi le-am făcut cu el şi cu alţii, timp îndelungat, am reuşit să cunoaştem toată ierarhia legionară, toată conducerea legionară de la comandant, până la şefii de judeţe, şefii de grupuri muncitoreşti F.D.C. ş.a.m.d.

Am reuşit să cunoaştem printr-o combinaţie între Biriş şi Petraşcu, alta între Biriş, Nistor Chioreanu, Ilie Nicolescu şi Alexandru Ghica, alta între Biriş şi Dumitrescu Ion-Borşa, activitatea acestora din trecut, activitatea din prezent şi planurile de viitor.

Prin legionari de talia lui Biriş şi prin agentura de calitate, ne-am uşurat mult munca noastră.

Crescând pe parcurs numărul şi calitatea agenturii, am cunoscut situaţia reală din rândurile legionarilor. Sutele de agenţi creaţi, unii de calitate superioară, combinaţiile, mijloacele tehnice folosite, ne-au permis să stăpânim în întregime situaţia, să cunoaştem realitatea şi să acţionăm conform planurilor noastre.

Activitatea cultural-educativă am desfăşurat-o permanent pe baza cunoaşterii elementelor, prin munca informativă. Am împletit activitatea informativ-operativă cu cea cultural-educativă.

În muncă am folosit cluburi şi camere de lucru. În afară de clubul mare, în care s-a desfăşurat activitatea pentru legionarii din fabrică, am creat şi alte cluburi mari pe secţia a V-a, în cadrul spitalului (secţia TBC), mai târziu la grădină, unde am scos legionari la muncă exterioară, precum şi în patru camere de pe secţia a V-a. În unele cluburi am introdus legionari pe categorii: intelectuali, muncitori, ţărani, tineret, şi chiar pentru preoţi am făcut un club aparte. La aceste cluburi am organizat conducere din rândul legionarilor apropiaţi nouă, unii fiind chiar agenţi cu posibilităţi intelectuale şi unii dintre ei cu activitate legionară în trecut, care întruneau creditul şi simpatia legionarilor, dar în acelaşi timp erau apropiaţi şi controlaţi de noi.

În planurile noastre, întocmite cu sprijinul Direcţiei a III-a aprobate şi controlate de conducerea Ministerului, am prevăzut, printre altele şi descoperirea unor activităţi nedeclarate de legionari la anchete, reuşind în această privinţă să stabilim pe lângă vinovăţia lui Victor Biriş, care era complet necunoscută, referitoare la uciderea celor 60 de la Jilava, să stabilim în mod concret şi ucigaşii lui Ina Birjoveanu de la Braşov, cămăşi, pistoale, material legionar, elemente nedeclarate în anchetă etc.

Am lămurit componenţa şi activitatea tuturor comandamentelor legionare, începând din anul 1941, din detenţie şi afară, până la zi, rolul unor legionari fruntaşi în organizarea înţelegerilor cu alte grupări politice, evaziunea peste graniţă, agenţi interpuşi organelor noastre, ajutor legionar şi altele.

Înfăţişăm ca metodă folosită de noi în munca cultural-educativă şi scop informativ, aceea că legionarii fiind puşi să vorbească despre trecutul şi activitatea lor legionară în cadrul clubului, în faţa celorlalţi legionari, când încercau să-şi ascundă anumite fapte din trecutul lor, interveneau cei care le cunoşteau activitatea contribuind la demascarea lor. Astfel: NICHITA PAVEL muncitor, condamnat la 25 ani din 1941, l-a demascat pe Ilie Nicolescu când acesta, la club, a încercat să ascundă unele fapte din 1941, spunând:

“Domnul Ilie Nicolescu face acum pe nevinovatul şi afirmă cu cinism că nu are nici un amestec în repartizarea ajutorului legionar în perioada 1941-1942 la Aiud. A uitat că la acea vreme era şef al legionarilor din Aiud şi în timp ce masa de deţinuţi crăpau de foame, el şi cu alţi crai legionari trăiau boiereşte, că la masă nu le lipseau nici fructele. A uitat că în timp ce legionarii de rând erau îndemnaţi să ţină posturi şi să facă rugăciuni pentru sfinţii legionari, el şi cu şleahta lui de tâlhari mâncau salam, brânzeturi, prăjituri, venite de la familiile nenorociţilor care crăpau de foame. Acum face pe sfântul pocăit şi nu vrea să-şi recunoască păcatele”.

PARCANSCHI LEONIDA, muncitor constructor, fost şeful unui grup de legionari din “gărzile încazarmate”, demascându-l tot pe Ilie Nicolescu, a declarat: “În 1941 am fost trimis, împreună cu alţii, să-l eliberăm pe Ghica Alexandru de la siguranţă. Primisem ordin să-l împuşc pe Teodorescu Ion, care era suspectat, sau nu pe placul unor şefi. Nu l-am împuşcat pentru că-l ştiam un legionar devotat. L-am întrebat pe Ilie Nicolescu de ce trebuie să-l împuşc, pentru că el cunoştea acest lucru. Nu mi-a răspuns. Teodorescu a murit totuşi în închisoare, asasinat de legionari şi Ilie Nicolescu este unul din cei ce au condus executarea lui”. [...]