Doctorul Paulescu – 140 de ani de la naştere (I) PDF Imprimare Email
Pe 30 octombrie 2009 se împlinesc 140 de ani de la naşterea doctorului Nicolae C. Paulescu (1869-1931), adevăratul descoperitor al insulinei (pe care el o numise pancreină) şi «cel mai mare interpret ştiinţific al divinităţii» (formulă prin care l-a definit colaboratorul şi editorul său interbelic dr. V. Trifu, dar care a fost larg colportată mai ales de Părintele Galeriu, mare admirator al doctorului Paulescu).

Voi posta aici, cu acest prilej, o serie de texte de şi despre Nicolae C. Paulescu (texte care se regăsesc şi în crestomaţia intitulată Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, apărută în 2002 la Editura Christiana şi care în curînd va apărea într-o a doua ediţie, revizuită şi adăugită). (R. C.)




DOCTORUL NICOLAE C. PAULESCU
SAU ŞTIINŢA LUI SCIO DEUM ESSE *



“Vin deci să aduc înţelepciunii infinite
prinosul de adoraţie al ştiinţei vieţii”.

(Nicolae C. Paulescu)


Fiecare epocă, de cînd lumea, şi-a avut preju­de­căţile ei. Ceea ce numim mentalităţi sînt, în primul rînd, sinteze colective ale prejudecăţilor dominante într-un anu­­­­mit moment istoric. Mentalitatea modernă, pe lîngă prejudecata că nu ar mai avea prejudecăţi, se defineşte prin alte cîteva apriorisme generale şi cronicizate: exal­tarea raţiunii, a individului, a progresului etc. La rînd cu acestea (şi în strînsă legătură cu ele) stă prejudecata incompatibilităţii între adevărul ştiinţific şi adevărul religios, între valorile credinţei şi valorile cunoaşterii. Adevărurile se extrag raţional şi experimental, dintr-o rea­litate limitată la imediatul empiric. Lumea este conju­rată să răspundă schemelor noastre mentale şi posibi­lităţilor tehnice de care dispunem. Tot ceea ce nu intră în aceste cadre de recepţie şi interpretare, adică în sistemul curent de prejudecăţi, ofensează sau sperie. Spiritul rătă­ceşte printre fenomene, ignorînd esenţele. Efectele sînt înregistrate cu meticulozitate, dar cauzalitatea este în su­fe­­rinţă: adevăratele cauze sînt confundate, cel mai ade­sea, cu condiţiile favorizante ale fenomenelor. Fizicul tri­umfă asupra metafizicului, fără scrupule şi fără com­plexe. Într-o lume atât de suficientă sieşi, de Dumnezeu nu mai este nici nevoie, nici loc. Cum observa un Saint-Exupéry, “oa­­menii pierd esenţialul şi ignoră ceea ce au pierdut”. Ră­­mîne doar mirarea difuză că, după atîta cumul de “deş­teptă­ciu­ne” şi “progres ştiinţific”, lumea, în loc să se pre­facă în “pa­­ra­dis”, aduce tot mai mult a “infern”!

Dar fiecare epocă, de cînd lumea, a cunoscut, pe lîngă curentul dominant al prejudecăţilor colective, şi reacţiuni individuale, uneori complet izolate, fie revalorificînd anumite sugestii viabile ale trecutului, fie antici­pînd anumite dezvoltări viitoare. Fiecare epocă şi-a avut reacţionarii ei, ce adeseori şi-au scandalizat contem­po­ranii, dobîndindu-şi însă marele merit de a fi împiedicat – sau măcar de a fi încercat să împiedice – încremenirea spiritului în sisteme de prejudecăţi. Adevărata dinamică istorică a culturii şi a civilizaţiei se datorează pînă la urmă nu majorităţilor înscrise în “convenţie”, ci acestor mino­rităţi care o refuză.

Modernitatea şi-a avut şi ea, pe lîngă atîţia apolo­geţi de duzină, adversarii sau des-fermecătorii ei, ce au chemat-o în repetate rînduri să-şi conştientizeze limitele, să-şi cenzureze “ui­tă­rile” şi să se autodepăşească din mers. Savantul ro­mân Nicolae C. Paulescu s-a numărat printre aceştia din urmă. El şi-a propus să combată mai ales prejudecata curentă a incompatibilităţii dintre religie şi ştiinţă. Nu de pe poziţii strict teoretice, cum au făcut-o alţii, ci din exerciţiul permanent al profesiei sale. El nu a fost un filosof care, izolat de activitatea ştiinţifică propriu-zisă, să se fi dedat la speculaţii şi verdicte, ci a fost un practician genial, luminat de credinţe şi de intuiţii profunde. În răspărul pozitivismelor contemporane, “ştiinţa” s-a sme­rit, cu N. C. Paulescu, dinaintea lui Dumnezeu, fără să înceteze de a fi “ştiinţă”. Ba chiar s-a înălţat smerindu-se, căci orice întîlnire autentică cu divinul este fecundă şi înălţătoare, ca una care face să se răsfrîngă în relativ ceva din maiestatea absolutului. Aceasta este marea lecţie pe care ne-a transmis-o profesorul Paulescu, dincolo de performanţele lui de laborator1.

Concepţia ştiinţifică creştină a lui N. C. Paulescu nu a apucat să fie sintetizată într-o singură carte, deşi ea pare să se fi închegat în conştiinţa lui destul de devreme, călăuzindu-i întreaga activitate didactică şi publicistică. Încă din 1904, la cîţiva ani după întoarcerea din Franţa şi în preajma numirii sale ca profesor definitiv de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, îşi începe pole­mica ştiinţifică de lungă durată cu exponenţii autohtoni ai evoluţionismului. Argumentaţia antidarwinistă folosită de tînărul savant împotriva unor N. Leon2 sau D. Voinov3, dezvoltată în textele publicate în Convorbiri literare şi Spitalul, îl încîntă, între alţii, pe un T. Maiorescu, spirit raţionalist şi polemist încercat. În 1905 ţine trei lecţii cu un viu ecou în epocă (“Finalitatea în biologie”, “Mate­rialismul”, “Suflet şi Dumnezeu”), care vor alcătui lucra­rea publicată în acelaşi an, Noţiunile “suflet” şi “Dum­nezeu” în fiziologie4. În 1910 vedea lumina tiparului vo­lu­mul Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Reme­dii morale5, cu faimoasa teorie despre instincte şi patimi (re­luată în Cele patru patimi şi remediile lor, 1921 – carte jalnic reeditată nu demult), din care creşte organic întreaga sa concepţie asupra viului. Pre­cizări interesante se află şi în volumul Spitalul, Cora­nul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (1913), ce con­tinuă, cu analiza legislaţiilor religioase, cartea din 19106, pre­cum şi în Traité de Physiologie médicale (apărut în ţară, în 3 volume, între 1919 şi 1921).

Desigur, nu pot ambiţiona aici mai mult decît o schiţare a concepţiei teiste a lui N. C. Paulescu (aparent catolicizante pe alocuri, dar foarte ortodoxe în rădăcinile ei7 asupra originii, rînduielilor şi dinamicii viului. Pentru el, ca şi pentru gîndirea creştină tradiţională, Dumnezeu Se vădeşte în măreţia şi ordinea Creaţiei, celui ce o contemplă. De altfel, orice concepţie creaţionistă şi finalistă dezvoltă, într-un fel sau altul, aşa-numitul “argument cos­mo­logic” al existenţei lui Dumnezeu, în strînsă legă­tură cu aşa-numitul “argument teleologic”. Aşa cum îndă­rătul operei de artă, în care toate elementele sînt ar­mo­nice şi necesare, există geniul creator al unui artist conştient (fie el cunoscut sau nu), ce a urmărit un scop, a utilizat o tehnică şi a impus o structură, tot astfel îndărătul ordinii universale (kosmos-ului) trebuie să existe o inteli­genţă creatoare, ale cărei “urme” apar incontestabile ob­ser­­vatorului atent şi lucid. Aşa cum despre o operă de artă căreia i se ignoră autorul nici o minte normală n-ar putea afirma că ar fi rezultatul hazardului, al întîmplării oarbe, tot astfel e absurd să se creadă că lumea, în uimitoarea ei complexitate, e un produs al hazardului pur. Materia­lis­mul ne cere să credem într-o minune mai mare decît toate minunile! Îmi amintesc de aceste cuvinte puse pe seama lui Iisus într-o apocrifă: “Dacă ceea ce este material s-a ză­mis­lit din ceea ce este spiritual, aceasta reprezintă o mi­nu­ne. Dar dacă ceea ce este spiritual s-a zămislit din ceea ce este material, aceasta reprezintă o minune a minunilor. Numai că atunci stau şi mă întreb: Cum e cu pu­tinţă atîta bogăţie într-atîta puţinătate?!” (Evanghelia după Toma, 29).

Profesorul Paulescu afirmă cu tărie: “Adevărata ştiinţă este cunoştinţa prin cauze, iar cine studiază cauzele secundare e forţat de însăşi logica ştiinţifică să se ridice pînă la cauza primă, adică pînă la Dumnezeu”. Şi în altă parte: “Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundă sau SUFLETUL – unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; cealaltă, cauza primă sau DUMNEZEU – unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare”. Astfel, în concepţia sa, “a demonstra existenţa unei cauze prime a vieţii, imateriale, unice şi infinit înţelepte – iată limita sublimă la care ajunge fiziologia. Această cauză primă este Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu se poate deci mulţumi să zică: Credo in Deum. El trebuie să afirme: Scio Deum esse”.

Pentru mentalitatea ştiinţifică (de ieri, dar şi de azi), astfel de afirmaţii, ba încă într-un Tratat de fizio­lo­gie medicală8, sînt cel puţin derutante... Contem­po­ranii măr­turisesc că era fascinant să-l asculţi dezvoltînd ase­menea idei de la catedră: “Ca profesor, Paulescu era o fi­gură covîrşitoare. Lecţiile lui de fiziologie erau extrem de im­pre­­sionante. Care dintre noi nu a fost cu­prins de emoţie [...] atunci cînd, în faţa unei studenţimi atente şi iubite, evoca existenţa dumnezeirii, a acelei forţe supreme în care el credea cu o convingere neclintită?”, scria dr. Aurel Abramovici9.

Viaţa se întemeiază, la toate nivelurile ei, pe in­stinc­tele pe care Dumnezeu le-a sădit în natură. Paulescu înţelege să demonstreze acest fapt cu o extraordinară meticulozitate, în maniera ştiinţei descriptiviste a seco­lului al XIX-lea. Tratând, bunăoară, problema instinctelor sociale, el face un lung excurs prin mai tot universul zoologic, selectînd şi citînd masiv din opera lui Alfred Ed­mund Brehm10, una dintre “marile enciclopedii taxino­mice şi descriptive”, considerată “lucrarea cea mai vastă şi mai completă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea”11, sinteză a întregii cercetări moderne, de la Historia anima­lium a lui Gesner (a doua jumătate a secolului al XVI-lea) pînă la, să zicem, Les sociétés animales a lui Espinas (a doua jumă­­tate a secolului al XIX-lea). El îşi construia astfel fun­­da­mentul biologic al teoriei sale, urmînd să raporteze apoi fenomenul uman la marele tot organic al naturii vii. Con­cluzia generală extrasă din faptele pre­zentate este că “legea supremă care conduce societăţile, la oameni şi la animale, este IUBIREA”. Cercetarea ştiinţifică îl duce ast­­­fel la o concluzie profund creştină.

Nefuncţionarea aces­­tei “legi supreme” în multe societăţi omeneşti nu-l contrazice principial, ci vădeşte doar înclinaţia către perver­siune a omului în raport cu natura, cu ordinea firească a lumii lui Dumnezeu. Desi­gur, omul nu poate fi redus la natură, în sensul biologic al cuvîn­tului; el nu este doar fiinţă procrea­toare, ca ani­malele, ci şi fiinţă crea­toare (de cul­tură şi civilizaţie); în această a doua ipostază, el depăşeşte natura. Însă a depăşi natura nu înseamnă, cum cred îndeobşte modernii, a o nega sau a o silui; în condiţii normale, civilizaţia şi cul­tu­ra, coro­lare is­to­rice ale umanului, trebuie să se armoni­zeze atît cu natura, cît şi cu Dumnezeu, după cum şi una cu cea­laltă12.

Paulescu constată în lumea vie anumite conflicte rezultate “din exerciţiul normal al instinctelor”; astfel de con­­flicte au mai degrabă un caracter benefic, funcţionînd ca nişte forme de reglaj ale naturii vii13. Cu adevărat în­grijorătoare sînt acele conflicte rezultate “din tre­buinţe instinc­­tive anormale (alterate, deviate), cu alte cu­vinte, din patimi sau vicii” (ceea ce limbajul teologic numeşte îndeobşte “păcate”), care sînt apanajul exclusiv al omului – singura fiinţă vie capabilă să-şi pervertească instinctele prin conştiinţă: “Dintre animale [aici în sensul de fiinţe înzestrate cu suflet, anima – n. n.], singur omul are facul­tatea de a transforma instinctele în acte voluntare [...] De aici a rezultat că, în timp ce animalul încătuşat de in­stincte nu se abate niciodată de la legile naturii, omul, aproape liber, a ajuns să calce în picioare aceste admi­rabile legi stabilite de Dumnezeu în vederea fericirii lui. Într-adevăr, nu orice om este în stare să cunoască şi să înţeleagă scopurile instinctelor; în aceste condiţii, prero­gativa de a-şi alege mijloacele devine, în mîinile omului ignorant sau neînţelept, o armă periculoasă, cu care se poate chiar sinucide. Din admirabila desfăşurare a actelor instinctive, un asemenea om nu remarcă şi nu reţine decît senzaţiile plăcute care însoţesc îndeplinirea actelor res­pec­tive. Şi în loc de a se înălţa pînă la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decît plăcerea, devenită unică ţintă a activităţii sale. Or, patima nu e altceva decît căutarea exclu­sivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unei tre­buinţe instinctive deviate (adică al cărei scop natural este ignorat, neînţeles sau chiar – nu de puţine ori – dinadins relativizat)”.

Aici ştiinţa se întîlneşte cu înţelepciunea sfinţilor. Filocalia avertizează mereu asupra acestor lucruri, înce­pînd încă de la Sfîntul Antonie cel Mare (“Nu cele ce se fac după fire sînt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia”14); la rîndul său, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, mai ales în Cele patru sute de capete despre dragoste, vor­beşte despre patimi în termeni aproape… “paulescieni”: “Pa­­tima este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără judecată a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru dintre cele supuse simţurilor [...] Sau iarăşi, păcătoşenia este o judecată gre­şită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia îi şi urmea­ză reaua întrebuinţare a lucrurilor [abuzul de lucruri]. De pildă, cînd e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci cel ce urmăreşte plăcerea, greşeşte în jude­cată, socotind drept bine ceea ce nu este bine. Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuinţare [abuzează] de femeie îm­pre­unîndu-se cu ea. Tot aşa este cu celelalte lucruri şi înţelesuri”15.

Lupta cu patimile – leitmotiv al literaturii mistice şi ascetice – reprezintă şi din punctul de vedere ştiinţific al lui N. C. Paulescu marea problemă morală şi socială a fiinţei umane. El nu întîrzie să pună problema “profila­xiei şi terapiei” patimilor rezultate atît din devierea in­stinctelor individuale, cît şi din aceea a instinctelor so­ciale. Dacă în privinţa patimilor individuale (“de nutriţie şi de reproducere”) medicina poate avea o oarecare efici­enţă16, în faţa patimilor sociale (“de proprietate şi de dominaţie”) ea rămîne neputincioasă.

În căutarea unor “remedii ale patimilor sociale”, profesorul va iscodi “scrierile marilor filosofi” (arătînd şi rădăcinile ideo­lo­gice ale Revoluţiei franceze – cel mai mare cutremur social cunoscut pînă la acea dată – ale că­rei orori le va zu­grăvi cu numeroase citate din Les ori­gines de la France contemporaine de H. Taine17), apoi “principalele legis­laţii civile” şi, în cele din urmă, “prin­cipalele legislaţii reli­gioase”.

Cunoştinţele lui Paulescu sînt nu o dată sur­prin­zătoare, iar analizele sale, cel mai adesea, pertinente. To­tul culminează cu examinarea moralei creştine (fireşte, din perspectiva propusă), pe care o găseşte a fi singura cu adevărat lucidă şi eficientă, mai ales în privinţa “celor două patimi sociale, de proprietate şi de dominaţie”, care au adus lumii cele mai mari ravagii. Iubirea, pe care o aflase, prin cercetare empirică, drept “legea supremă a naturii vii”, se regăseşte la temelia învăţăturii lui Iisus Hris­tos. Iubirea este legea Creaţiei, pentru că Însuşi Crea­torul este Iubire (I Ioan 4, 8 şi urm.). Esenţa morală a creştinismului este formulată astfel: “... Dumnezeu vrea ca marea recunoştinţă pe care I-o datorăm Lui s-o manifestăm faţă de semenii noştri, adică să iubim pe orice om ca şi cînd acesta ar fi Dumnezeu!” (afirmaţie întemeiată pe Matei 25, 31-40). Întrucît nu poate fi decît divină, această morală este şi singura cu adevărat... ştiinţifică. Dacă Dumnezeu este cau­­ză primă şi scop ultim a tot ce există, atunci adevărata ştiinţă nu poate duce decît la descifrarea în natură a sem­nelor voinţei şi raţiunii divine, la întîlnirea cu Dumnezeul cel Viu, cu Iisus Hristos, Logos-ul întrupat. “Ştiinţa vieţii m-a determinat să afirm, într-o lecţie anterioară: «Cred în Dumnezeu». Aceeaşi ştiinţă mă determină astăzi să ada­ug: «Şi în Iisus Hristos»”...

Mesajul esenţial al vieţii şi operei lui N. C. Pau­lescu stă în această reliefare a unităţii dintre natural şi supra­­natural, cu mai toate consecinţele ei teoretice şi prac­tice. Poate că nici un savant român n-a mai vorbit atât de avân­tat ca el despre “unirea desăvîrşită ce trebuie să exis­te între religie şi ştiinţă”18.

Prezentându-l în cîteva pagini din volumul Or­­to­­doxie şi etnocraţie (1937)19, Nichi­for Crainic ob­ser­va că pentru Nicolae Paulescu “natu­ralul şi supra­natu­ralul nu se exclud, ci se comple­tează; Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvîr­şească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creşti­nismul e reve­laţia aceluiaşi Dum­nezeu”.

Ştiinţa lui Scio Deum esse de aici începe.


Răzvan CODRESCU


*Prefaţa ediţiei din 1999 a Noţiunilor de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie (Editura Anastasia), aici revăzută şi adăugită contextual.

[1] Încă în volumul II din Traité de Physiologie médicale (1920), tipărit în ţară, dar difuzat în exterior de editura pariziană Vigot, apar inserate, pentru prima oară, efectele antidiabetice ale extractului apos de pancreas în diabetul experimental. În 1921, N. C. Paulescu trimite patru comunicări către Societatea de Biologie din Paris, cu privire la descoperirea pancreinei (o primă formă de insulină), iar Archives Internationales de Physiologie (Liège) îi publică, în luna august, primul memoriu exhaustiv despre descoperirea pancreinei, alte două memorii pe aceeaşi temă avînd să apară tot acolo în primăvara şi vara lui 1923. În 1922, Ministerul Industriei şi Comerţului din Româ­nia îi eliberează, la 10 aprilie, brevetul de descoperire a pancreinei (“Pancreina şi procedura fabricaţiei sale”). Leacul diabetului fusese descoperit, în România, de cel mai strălucit dintre ucenicii marelui Lancereaux (m. 1910), care-şi crease deja o faimă mondială prin mo­numentalul Traité de Médecine semnat împreună cu profesorul său (4 vols., Paris, 1903-1906-1912, apoi Sibiu, 1928; un al cincilea volum a rămas în manuscris), iar lumea ştiinţifică internaţională nu ignora acest lucru. Totuşi, la 7-8 luni de la apariţia rezultatelor defi­nitive ale lui N. C. Paulescu în presa ştiinţifică internaţională, doi tineri şi obscuri cercetători canadieni, F. C. Banting şi C. H. Best, lucrînd în laboratorul de fiziologie al profesorului McLeod de la Universitatea din Toronto, fac publice rezultatele obţinute în aceeaşi direcţie şi revendicate ca fiind strict ale lor. Adevăratul descoperitor pro­testează şi produce dovezile necesare, sprijinit de o parte a lumii ştiinţifice a vremii, dar nu mai poate împiedica marea nedreptate abil regizată de forurile occidentale (probabil şi sub anumite presiuni evreieşti, avînd în vedere proasta reputaţie de antisemit pe care şi-o crease savantul român). În 1924, canadienii primesc Premiul Nobel, ce s-ar fi cuvenit de drept (azi o recunoaşte, cu jumătate de gură, şi lumea ştiinţifică internaţională!) lui N. C. Paulescu. Se comi­tea astfel, cu o abjecţie senină, probabil cea mai mare escrocherie din istoria ştiinţifică a secolului XX. Pentru amănunte, cf., între altele, pe lângă expunerea de epocă făcută de dr. V. Trifu (ca prefaţă la ediţia sa din 1944), I. Pavel, The Priority of N. C. Paulescu in the Discovery of Insulin, Editura Academiei, Bucureşti, 1976; C. Angelescu, Laura Sigartău Petrina, Nicolae C. Paulescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982; Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa medicală, Editura Vremea, Bucureşti, 2009.

[2] 1860-1931, profesor universitar de ştiinţe naturale (Iaşi şi Bucu­reşti), autor al opusculelor Elemente de botanică, Elemente de zoo­logie, Entomologie generală, Curs de parazitologie.

[3] 1867-1951, biolog, membru al Academiei Române, profesor al Fa­cul­tăţii de Ştiinţe din Bucureşti, autor, între altele, al lucrărilor Prin­cipii de microscopie şi Problema biologică a diferenţierii sexelor.

[4] Reeditată de către discipolul său, dr. V. Trifu, în 1944: Dr. N. C. Paulescu, Fiziologie filosofică. I. Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, în seria “Scriitori români moderni” a Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, iar mai recent de către Editura Anastasia (ediţie îngrijită, prefaţă şi repere bio-bibliografice de Răzvan Codrescu).

[5] Pe care am reeditat-o în 1995, la Editura Anastasia. Aceasta a fost prima reeditare în ţară a unei cărţi de N. C. Paulescu după mai bine de 50 de ani.

[6] În testamentul său (datat 20 III 1931), profesorul includea în ciclul Fiziologie filosofică şi alte două lucrări: una dedicată rasei evreieşti (reunirea unor broşuri apărute separat), alta raporturilor dintre “Bise­rică” şi “Sinagogă”, ambele tributare – într-un mod astăzi inde­zirabil – anumitor realităţi complexe ale epocii. M-am referit mai pe larg la aceste aspecte în auxiliile critice ale volumului din 1995 (cf. pp. 5-6, 14, 16, 225, 227-228, 231-233).

[7] Cf. şi Mitropolit Nicolae Mladin, Doctrina despre viaţă a Profesorului Nicolae Paulescu, Ed. Periscop, Iaşi, 1997.

[8] Apărute iniţial în Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, ele au fost reluate (chiar textual) sau dezvoltate şi-n alte cărţi ale sa­van­­tului, constituind un fel de leitmotiv al operei sale.

[9] 1883-1942, medic român de origine evreiască, întemeietorul publi­caţiei Bucureşti medical, în care apărea, în august 1931, necrologul profesorului Paulescu, din care am extras fragmentul de mai sus.

[10] 1829-1884, zoolog german, autorul monumentalei opere Viaţa ani­malelor (Tierleben), apărută iniţial în şase volume (1863-1869), apoi reeditată şi completată, în diferite ediţii germane şi străine (ediţia franceză pe care o citează Paulescu – Merveilles de la nature, Bail­lière, Paris – are nouă volume).

[11] Cf. Robert Delort, Les animaux ont une histoire; trad. rom.: Ani­malele şi istoria lor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993, pp. 7 şi 490.

[12] “Adevărata cultură – scrie altădată profesorul, folosind cu acelaşi înţeles noţiunile de “cultură” şi “civilizaţie” – nu poate fi decît creş­tină, deoarece cuvîntul civilizaţie însemnează dezbărare de vicii şi singură doctrina lui Hristos combate eficient aceste flagele”.

[13] Are însă grijă să precizeze imediat, într-o notă: “Acest fapt a fost întrezărit de Darwin, care l-a numit «lupta pentru existenţă». Dar, neînţelegîndu-i semnificaţia, adică neprivindu-l ca pe un accident, ce se întîmplă în mod excepţional şi numai atunci cînd hrana este in­suficientă, acest autor l-a considerat ca expresie a unei legi generale şi permanente a naturii şi ca pe unul dintre cei trei factori esenţiali ai pretinsei evoluţii şi transformări a speciilor”. Pentru critica paules­ciană a darwinismului, cele mai importante rămîn lecţiile univer­sitare “Definiţia fiziologiei” (1900), “Metoda fiziologiei sau metoda experimentală” (1901), “Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale” (1902), “Finalitatea în biologie” (1905), “Mate­­rialismul” (1905), “Suflet şi Dumnezeu” (1905), precum şi arti­­­colele polemice “Generaţia spontanee şi darwinismul. Răspuns D-lui Dr. N. Leon” (1904), “Generaţia spontanee şi darwinismul. Răspuns la răspunsul D-lui Dr. N. Leon” (1905), “«Transformism ori Pau­lism» şi «Fiziologie sentimentală». Răspuns D-lui D. Voinov” (1907), “«Dovezi» nevalabile. Răspuns la răspunsul D-lui D. Voi­nov” (1908). Aceste texte alcătuiesc cea mai sistematică critică ştiin­ţifică românească a darwinismului şi materialismului evoluţionist în genere, făcută cu erudiţie, dar şi cu simţ filosofic, de pe poziţii neostentativ creştine.

[14] Filocalia rom., vol. 1, ed. 1947, p. 14.

[15] Filocalia rom., vol. 2, ed. cit., pp. 57-58.

[16] “Din nefericire, puţini sînt astăzi medicii capabili să îndeplinească această funcţiune socială; cei mai mulţi, împotmoliţi în mocirla materialismului, ignorînd instinctele şi patimile sau alteori fiind pătimaşi ei înşişi, nu se preocupă decît de latura comercială a pro­fesiei medicale”, observă marele fiziolog, poate mai contemporan cu noi decît oricînd. Şi sfîrşeşte prin a-şi exprima această nădejde mărturisitoare: “Sper că studenţii în medicină sînt conştienţi de sublimitatea rolului ce le va reveni şi că vor ţine la onoarea de a-şi înnobila meseria, ridicînd-o la rangul de sacerdoţiu”.

[17] Din păcate, această operă monumentală a lui Hippolyte Adolphe Taine (1828-1893), cunoscut la noi mai mult ca filosof al artei sau critic şi istoric literar, n-a fost tradusă nici pînă astăzi în limba româ­nă. Ea reprezintă poate cea mai zguduitoare frescă a ororilor Revo­luţiei franceze (1789-1799), cărora li se pot afla numeroase simili­tudini în revoluţiile comuniste de mai tîrziu. Cf. acum şi Renaud Escande (ed.), Le Livre Noir de la Révolution Française, Les Éditions du Cerf, Paris, 2008. N. C. Paulescu vedea în Revoluţia franceză “dezlănţuirea celor mai teribile patimi omeneşti” şi “un document biologic de cea mai mare importanţă”. Cf. şi Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria, Bucureşti, 1913 (capitolul Francmasoneria a fost editat separat, în 1996, la Editura Majadahonda din Bucureşti, într-o ediţie îngrijită de istoricul Gh. Buzatu, iar întreaga lucrare a fost primitiv reeditată în 2001, la Editura AntetXXPress).

[18] A se vedea şi excursul paulescian intitulat “Ideea de Dumnezeu în ştiinţă” (mică antologie pro domo a “teismului ştiinţific” european de pînă la începutul secolului XX), în Noţiunile de “suflet” şi “Dumne­zeu” în fiziologie, ed. 1999, pp. 119-129.

[19] Cf. ediţia îngrijită de Constantin Schifirneţ, Editura Alba­tros, Bucureşti, 1997, pp. 128-129 (“Nico­lae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin”).

Mormîntul doctorului Paulescu de la Cimitirul Bellu
 
Sursa: blog Răzvan Codrescu

 

Cele mai citite articole


Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79
 
  Copyright © 2007-2011 Editura Christiana
Webdesign  ArtGround.ro
 
 
escort bayan