de Răzvan CODRESCU (poem neptic) Mi-au devenit ai zilei zori povară şi vremea trece parcă tot mai greu, pe buze ruga-i doar icnire-amară, iar gîndu-mi fuge-n alte părţi mereu...
M-am plictisit de lume şi de mine, dar şi de dorul slavei Tale mute, şi-aşa de singur sînt că nu-mi mai vine decît să casc de stearpa mea virtute.
Nu-i nici măcar vreun demon de amiază să dea tîrcoale-n jur chiliei mele, ci doar lumina cade, ca o piază, pe sila mea de bune şi de rele.
De ce-ar mai fi să-mi pese de păcat cînd nu mai am credinţa de-altădată şi nu mă simt decît un stîrv uitat, pe care moartea prin pustie-l cată?
M-am deşteptat din vechea amăgire sau m-a smintit cumplita bătrîneţe? E-o oboseală mai presus de fire şi-un dor al cărnii minte să se-nveţe...
Acum să-mi vină înger, dacă poate! Acum să-mi dea Stăpînul lumii semn! Pe cît se vede, doar poveste-s toate, din cer şi pîn’ la crucea Lui de lemn...
Da, viaţa mi-am jucat-o pe-o minciună, ce poate-a fost în felul ei frumoasă, dar azi în gura morţii se răzbună, căci singur cuc şi ros de viermi mă lasă.
Şi fraţii? Unde-s fraţii mei, asceţii?! Pe limba ei ne-a înghiţit pustia şi, vrînd s-aflăm temeiurile vieţii, i-am pregătit doar morţii veşnicia.
Măcar de-am fi cu toţii împreună acum, cînd praful s-a ales de noi, de-am împărţi aceeaşi văgăună şi-aceeaşi deznădejde de apoi!
Nimic şi nimeni, gol şi sus, şi jos! Aş blestema, dar n-am habar pe cine, şi tot ce-mi pare-a fi mai de folos e somnul – care nu-i zgîrcit cu mine...
Căci orişicît, în groaznica-mi trezie, credinţa şi nădejdea mi-am pierdut, în somn visarea încă-mi mai îmbie plăceri de care parte n-am avut.
Ba chiar, într-o feerică lumină, mai lasă loc unei năluci de rai, în care Tu, minciuna mea divină, din veci m-aştepţi cununa să mi-o dai.
Atunci eu cad în roua ierbii pure şi-Ţi zic: „Părinte, nu m-aş mai trezi!”, şi sînt ca primăvara o pădure ce uită cîte iarna pătimi...
Şi-n somn, zic fraţii, îi fu dat să moară, zîmbind senin vedeniei de nespus... Cu ce măsură Domnul ne măsoară – e taina Lui de toate mai presus.
|