Călătorie la marginea vieţii PDF Imprimare Email
Despre cum se întâlnesc oamenii cu moartea
 
de Horia Ţurcanu


Calatorie la marginea vietiiUltima Înviere

Lumânări şi candele şi felinare sunt aprinse deja în frigul nopţii, atunci când primii oameni încep să apară. Este o curte minusculă, iar de jur imprejur, pe garduri, sunt uriaşe plante căţărătoare, mâna-Maicii-Domnului, glicină şi iederă, care au crescut atât de mari şi de dese, încât frunzele lor par un zid. Unul câte unul, oamenii intră prin mica deschizătură a zidului vegetal, îşi fac cruce şi se aşează cuminţi, aşteptând ca noaptea cea mare a Învierii să înceapă. În mijloc este bisericuţa, albă, cu o singură podoabă: o zugrăvire a Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, abia luminată de flăcăruile dimprejur.

Curtea bisericii este ca un glob făcut din lumini şi umbre mişcătoare, ţinut la un loc de vegetaţia izbucnită din pământ, îmbrăţişând bisericuţa şi oamenii la un loc.

Aştept. Poate că sunt orele 11 din noapte. Sunt la marginea Bucureştilor, undeva, în şoseaua Andronache. Bisericuţa asta nici nu se vede din drum, e o biserică nevăzută, ascunsă în adâncurile întunecoase ale vegetaţiei, în aşa fel încât nimeni nu ajunge aici întâmplător. „Sunt oameni din imprejurimi”, îmi spun, pe măsură ce curtea începe să devină neîncăpătoare. Pe mica troiţă, florile de glicină atârnă deodată cu clopotele. Am mai fost aici, acum mult timp, poate un an, poate mai mult. Îl cunosc pe părintele Zosima, cel care va oficia slujba acestei nopţi. Unii dintre aceia pe care i-am cunoscut atunci acum nu mai sunt printre noi. S-au dus.

Slujba a început, bisericuţa şi curtea sunt pline ochi, zeci, poate sute de oameni sunt strânşi împrejurul ei ca fluturii la lumină, pe cerul întunecat, nori portocalii aleargă cu viteză. E frig, eu străbat încet mulţimea, căutând un chip cunoscut. Biserica, oamenii şi zidurile vegetale dimprejur sunt o singură fiinţă globulară. Slujba creşte şi creşte, un murmur adânc se înalţă din mulţime, oamenii se strâng unii în alţii, timpul dispare, poate că ceasurile au stat în loc, şi tocmai când părintele Zosima iese în uşa bisericii, tocmai atunci o văd pe femeia pe care o caut. Fără ca ea să ştie, o voi însoţi.

Calatorie la marginea vietii
Este într-un scaun cu rotile. Pe cap poartă un fel de bonetă de culoare închisă, în mână ţine o lumânare care nu este încă aprinsă. Are chipul rotund, fără nicio vârstă. Privirea ei nu se desprinde nicio clipă de părintele Zosima. Îi soarbe fiecare cuvânt, fiecare intonaţie, fiecare gest. Zâmbeşte într-un fel abia văzut. Un zâmbet interior. O privesc minute întregi pe femeia fără vârstă, în aşteptarea clipei aceleia care va lumina noaptea. Clipa Învierii.
 
Vântul subţire şi rece s-a oprit. Marea mulţime, o singură fiinţă, a încremenit. Părintele coboară în mulţime şi multimea se desparte în două, ca o apă, înconjurându-l pe purtătorul Luminii. „Veniţi de luaţi Lumină.” Şi Lumina se răspândeşte din om în om, în cercuri din ce în ce mai largi, până când ajunge la ea, la femeia din cărucior, al cărei zâmbet îi aleargă pe faţă precum o flacără pe comori. Cineva i-a dat o garoafă albă, iar acum, cu lumina în mână şi cu floarea aceea, pare legănată de îngeri. „Cristos a înviat din morţi, cu moooartea pre moarte călcââând...” Cântecul se naşte în adâncurile tăcute ale mulţimii, flăcările se clatină, vântul a reînceput să bată, umbrele să danseze, cântecul se înalţă spre înalt, ca dintr-o singură fiinţă. Buzele ei nu se clintesc, dar aş putea să jur că ea cântă înlăuntrul ei din toate puterile. Privirile îi sunt înfipte în cer, perfect senine, dincolo de norii alergători pe deasupra bisericii.
 
Femeia aceasta care se numeşte Angela, care are o poveste, care are părinţi încă în viaţă, care ţine în mână o lumină şi-o floare albă, care stă neclintită în mijlocul mulţimii, cântând înlăuntrul fiinţei ei, urmează să moară. Are cancer într-o fază terminală. Câţi dintre noi, cei prezenţi veniţi să luăm „lumina de la lumină”, înţelegem despre ce este vorba, cântând despre moarte şi despre Înviere? Pentru câţi dintre noi vorbele acestea grozave, „a muri”, înseamnă cu adevărat ceva?
 
Privesc împrejur. Oameni care-şi dau lumină unul altuia. Şi ea, Angela Lazăr, femeia fără vârstă, înfăşurată în lumina ei, cu zâmbetul acela misterios alergându-i pe faţa rotundă, nemişcată în căruciorul ei, sorbind clipa nesfârşită a Învierii. O Înviere care ar putea să fie ultima.


Sfânta Irina

Oficial, locul acesta se numeşte „Centrul de îngrijiri paliative”. Este un „hospice”, aşa cum se cheamă el în Occident. Pe româneşte, este un loc construit de oameni cu credinţă în Dumnezeu, în care vin cei foarte bolnavi atunci când nu mai este nicio speranţă pentru ei. Sunt oameni cu boli grave, incurabile, oameni pe care sistemul medical oficial îi trimite acasă, pentru că sunt prea bătrâni, prea bolnavi, ca să-şi mai piardă timpul cu ei. Sunt oameni la marginea vieţii, care de cele mai multe ori, după ce-au trecut prin nenumărate spitale, operaţii, după ce-au încercat tot ceea ce se putea încerca, au ajuns într-un cumplit impas. Familiile lor nu-i mai pot îngriji, pentru că nu ştiu cum, pentru că nu au posibilităţi, pentru că le e frică de apropierea morţii, pentru că nu ştiu cum să se poarte cu oamenii aceştia aflaţi la capătul puterilor, în preajma încercării ultime. În faţa lor stă numai Dumnezeu, şi în momentele de cumpănă, la frontiera dintre viaţă şi moarte, cei care sunt suficient de norocoşi ajung la „Aşezământul Sfânta Irina”.
 
Calatorie la marginea vietii
Am mai fost aici cu câtva timp în urmă, încercand să fac un reportaj. N-am reuşit. Cum se poate face un reportaj despre călătoria ultimă?, mă întrebam atunci. Cum se poate vorbi cu oamenii aceştia, ale căror priviri cauta deja în lumea îngerilor? Ce să le spun? Ce să-i întreb, în aşa fel încât ei să nu dea piept cu frica mai mult decât o fac? Am amânat reportajul. Nu eram pregătit pentru el. Au fost oameni, precum femeia aceea curajoasă, pe nume Elena Dohotarie, cu care am vorbit atunci şi care a aşteptat reportajul meu până în ziua în care a trecut dincolo. Reportajul nu a mai venit niciodată, pentru că şi eu, reporterul, am cedat în faţa acestui subiect de neatins, care este moartea şi apropierea ei. La fel ca şi familiile acestor oameni, la fel ca şi sistemul medical incapabil să fie alături de ei, am abandonat. Ca şi cum nevorbind despre moarte, ea nu ar mai exista. Ca şi cum prefăcându-ne că toate acestea nu există, ele ar fi mai puţin dureroase. Ca şi cum, nescriind nimic din cele ce-am văzut acolo, aş putea uita vreodată. Am procedat atunci aşa cum procedăm toţi în faţa morţii, nevolnici trăitori ai timpurilor moderne. Moartea este un tabu. Un subiect de neatins. Nu vorbim despre neputinţa medicilor în faţa bolii şi a destinului, nici despre singurătatea acelora aflaţi la un pas de marea trecere.
 
Nu ştim aproape nimic despre dramele lor, despre felul în care apropierea morţii schimbă privirea asupra vieţii, nu ştim nimic despre frica lor, despre singurătatea lor sau despre felul în care îl privesc pe Dumnezeu şi lumea. Nu ştim ce simte şi ce gândeşte un puşti de 26 de ani, atunci când i se spune că mai are de trăit două luni. Şi nici nu vrem să ştim, pentru că ne e frică.
 
Calatorie la marginea vietiiAcum m-am întors. Am fost la Înviere, în bisericuţa aceea aflată în apropierea aşezământului, numai pentru a fi, în tăcere, alături de Angela Lazăr, unul dintre oamenii pe care destinul i-a adus la Sfânta Irina. Am fost martorul felului uluitor în care se poate participa la o slujbă de Înviere, în care fiecare silabă, fiecare cuvânt, fiecare intonaţie şi fiecare respiraţie făceau parte din marele tot. Am simţit cum această femeie care a fost pictoriţă şi profesoară de arte a trăit Învierea. O trăire de proporţii enorme, pe care eu, observatorul, o puteam doar intui. Mai târziu, atunci când am fost faţă în faţă cu ea, am întrebat-o cum a fost atunci când lumea cânta în cor „Cristos a înviat din morţi”. Mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată. „A fost”, a zis ea privind în tavan, „a fost aşa... vocile oamenilor şi lumina mă legănau cum mă legăna mama mea atunci când eram bebeluş...”.
 
Iată-mă, aşadar, intrand din nou, cu o strângere de inimă, pe poarta aşezământului ortodox Sfânta Irina, jurându-mi să nu mai abandonez, să aflu câte ceva despre această lume dintre lumi, despre oamenii care sunt aici, despre poveştile lor, dar şi despre aceia care îi însoţesc şi care, în fiecare zi, trăiesc în pragul nefiinţei, în speranţa că vorbind lumii despre toate acestea, vom putea face ceva pentru ei.
 
Stranie coincidenţă, astăzi, 5 mai, ziua în care păşesc din nou pragul acestui aşezământ, este ziua Sfintei Irina.
 
Tata şi Sfântul Gheorghe

„Cristos a înviat!” Ea mă priveşte foarte atent, foarte lung. „Adevărat a înviat”, zice cu greutate, pentru că de când a făcut acea operaţie pe creier, nimic nu mai este cum a fost. Cuvintele ei, pur şi simplu, se opresc uneori. Atunci vorbeşte cu ochii. Nici mâna dreaptă, cea cu care picta, nu o mai poate mişca. Asta e rău. Nu mai poate picta.

Calatorie la marginea vietii
Camera e luminoasă şi caldă. Galbenă. Patul ei este lângă fereastră. Se vede cerul. Mai este o femeie în cameră, foarte slabă, care priveşte în gol. Angela Lazăr are ochii verzi. Mă priveşte îndelung, ca şi cum ar vrea să afle cine sunt. În sfârşit, zâmbeşte. Este femeia care în noaptea de Înviere cânta în gând, împreună cu îngerii. Îi recunosc chipul rotund şi privirea. Dar aerul acela de femeie fără vârstă, în afara timpului, a dispărut. Este o femeie încă tânără. Poate că are vreo 45 de ani. Zâmbeşte. Mă aştepta. S-a îmbrăcat frumos. Are părul foarte scurt şi acolo, pe craniu, deosebesc urma teribilă a operaţiei prin care a trecut. O cicatrice lungă în creştet, exact pe mijlocul capului.

Nu apuc sa întreb nimic, pentru că ea îmi spune direct, cu un aer visător: „S-a întâmplat un miracol!”. Privirile sale verzi par că pendulează de la mine undeva spre interiorul ei, ca şi cum nu s-ar hotărî dacă să privească în afară sau înlăuntrul său. „Tata...”, zice ea, „are 88 de ani”. Face pauze lungi, căutând cuvinte, iar cuvintele plutesc mult împrejurul său până să fie rostite. „L-a visat pe Sfântul Gheorghe, călare... Cu lancea în mână... Cu spatele... Şi tata... bătrân, alerga după el strigând... «Fata mea! Fata mea! Când va putea merge fata mea?»” Privirea ei se întoarce către mine, scormonitoare, înlocuind o mie de cuvinte. „Eu sunt... fata lui. Şi atunci, Sfântul Gheorghe s-a întors şi i-a făcut un dar. Şi uite-mă. Pot sta în picioare... Şi pot vorbi. Un dar... de la Sfântul Gheorghe”. Şi dintr-o dată se ridică în picioare, cu mâinile desfăcute larg, cu un zâmbet uriaş pe faţă, pentru a-mi arăta miracolul. „Nu-i aşa? Spune!”, o întreabă pe femeia cealaltă care stă mereu cu privirile în gol, iar ea recunoaşte, cu o voce obosită, „Da, e adevărat”. Angela Lazăr rămâne o clipă aşa, cu mâinile desfăcute, cu zâmbetul acela fericit pe faţă, cu ochii închişi în bătaia soarelui de dimineaţă care intră prin fereastră, retrăind miracolul. O clipă lungă. Apoi, încetul cu încetul, înţeleg grozăvia acestui miracol petrecut după noaptea aceea de Sfântul Gheorghe. După operaţia pe creier, timp de 14 luni, ea nu a mai putut merge şi nu a mai putut vorbi. Medicii credeau că nu-şi va reveni niciodată. Luni de zile a stat în pat cu privirile în tavan, în singurătatea tăcerii şi a nemişcării, şi acum... „Asta... da, asta aş vrea să pictez, un tablou mare... Tata alergând după Sfântul Gheorghe. Am tabloul ăsta în... mine. Sfântul Gheorghe se întoarce puţin... spre tata, şi acesta... e darul." Duce mâna stângă, cea pe care o poate mişca, în dreptul inimii, iar privirile ei devin arzătoare.

„Aşa pictez eu... acum. În mine. Nu mai pot picta... cu mâna.” O ascult cu toată fiinţa pe pictoriţa aceasta care nu mai poate picta decât înlăuntrul său şi îmi spun că poate nu întâmplător ea îşi ţine mâna în dreptul inimii. Poate că acolo îşi construieşte ea tablourile interioare. Simte că o ascult cu adevărat, că sunt acolo, cu ea, şi atunci cuvintele ei se adună încetul cu încetul, formând imagini care stau suspendate între noi. Îmi spune ca într-un fel e mai frumos să pictezi înăuntrul tău, pentru că poţi vedea culori care nu există cu adevărat, altfel de culori. Sunt nişte culori pe care ea mai întâi le-a visat, dar pe care apoi a început să le vadă, cu încetul, şi-atunci când este trează. Pictura e tot visare, numai că ai mâna care să facă visul adevărat. Iar dacă nu mai ai mâna, atunci picturile rămân acolo, înlăuntrul tău. Angela pictează în inima ei. Şi ce pictează ea acum, acolo, în interior? Zâmbeşte şi îmi face semn cu mâna stângă, ca şi cum mi-ar spune „stop”. Închide ochii. „Învierea... Da. Asta pictez. Lumina din noaptea... Învierii. Dar nu există pictură... doar cu lumină. Ne trebuie... umbră. Fără umbră nu există lumină. Nu mai mi-e frică... de umbră.” Deschide ochii. „Adică... doar uneori.” Apoi Angela Lazăr râde cu adevărat, un râs scurt, cristalin, tânăr, care sfâşie liniştea de pluş galben a acestei camere, în mii de fâşii strălucitoare.


Cel-care-pictează-cu-viaţa

Mi-a explicat cu răbdare, aşa cum făcea poate atunci când era profesoară la universitate, această viziune a ei pe care a avut-o atunci, în noaptea de Înviere. Oamenii pictează folosind lumina şi umbra. Dumnezeu pictează lumea folosind viaţa şi moartea, la fel cum un pictor foloseşte lumina şi umbra. El este Cel-care-pictează-cu-viaţa, iar viaţa este Lumină. Când părintele Zosima a spus: „Veniţi de luaţi Lumină”, asta a spus, de fapt: „Veniţi de luaţi Viaţă!”. A fost cea mai frumoasa şi cea mai adevărată Înviere din viaţa ei, atunci când oamenii cântau în cor şi lumina se răspândea în cercuri de la părintele, din om în om. Ea simţea o fierbinţeală mare în piept, simţea totul în piept, lumina, cântecul, oamenii, lumea întreagă o simţea arzându-i pieptul, tot-tot era acolo, şi vocile mai ales, vocile oamenilor parcă erau ape, valuri legănând-o pe ea, aşa cum o legăna mama ei când era mică. Dintr-o dată, Angela se întunecă. Zâmbetul îi dispare, privirile verzi devin opace. Îmi povesteşte cum a fost pe masa de operaţie, cum doctorii credeau că ea e dusă pe altă lume, şi poate că era, dar auzea tot ce vorbeau ei, şi ei vorbeau urât, ca şi cum ea ar fi murit deja, şi abia atunci a simţit că moare cu adevărat, când ei... Doar unul dintre ei era bun, îl chema Mugurel, ea îi cunoştea vocea pentru că semăna cu a cuiva. Cu a unui om pe care ea l-a iubit... Brusc, porţile amintirii se deschid, fără ca eu să fi bătut la aceste porţi. N-aş fi avut curaj s-o întreb pe această femeie despre viaţa ei, şi iată, acum, ea îmi spune cu vorbe puţine, din câteva tuşe aruncate pe o pânză, viaţa. „Demult... demuuult de tot era un băiat... un bărbat pe care... l-am iubit. Şi apoi bărbatul a... plecat... A plecat.” A fost îngrozitor, a durut-o inima, lumea se sfârşise şi apoi ea s-a gândit mult la toate cele care se petrecuseră. Şi capul. Atunci a început să o doară capul. Ea picta încontinuu, dar inima, inima ei se răcise. Înţepenise. Picta mai mult cu capul. Cu mintea. Făcea pictură abstractă. Dacă ar fi putut să picteze atunci mai mult cu inima decât cu mintea, poate că nu s-ar mai fi îmbolnăvit. Dar inima ei se oprise, după ce bărbatul acela a plecat.

Şi-apoi? „Apoi... mai târziu, m-am căsătorit... Cu altcineva. El mă iubea. Mă diviniza. Dar... a murit. El a murit.” Şi din nou ea picta, picta, dar inima ei era mereu mai înţepenită, picta din ce în ce mai mult cu mintea, nu cu inima. „A fost o suferinţă mare”, spune, „foarte mare suferinţa”. Şi o durea capul.

Se întoarce către mine. „Mai spune-mi odată... numele. Uit numele oamenilor.” „Horia”, zic privind-o în ochi. „Eu sunt Angela. Angela Lazăr.”

Calatorie la marginea vietii

„Să mai vorbim, zice, îmi place să... vorbesc.” Înţeleg, dintr-o dată, cât de singuri sunt oamenii ca ea, faţă în faţă cu poveştile lor, cu amintirile lor, şi cu teama. Atâta amar de vreme, 14 luni, nici măcar nu a putut vorbi, ferecată, ca un blestem, în interiorul gândurilor sale, iar acum, cu incredibilă concizie, ea şi-a povestit viaţa în câteva cuvinte, ca şi cum s-ar fi temut că nu va avea timp să spună totul, că aceste porţi care s-au deschis între noi ar putea să se închidă. Angela vorbeşte despre prietenii pe care îi avea, ca şi cum ar fi din altă lume, din alt timp. Au dispărut îngroziţi, atunci când au aflat că ea are o tumoră pe creier. Doar părinţii ei, care sunt foarte bătrâni şi foarte săraci, mai vin uneori la ea să-i asculte visele şi să-i spună ceea ce viseaza ei. Despre asta vorbesc. Despre vise. Iar când nu pot veni, atunci în vis se întâlnesc. Se visează unii pe alţii.

Şi spitalul. „Nicăieri nu a fost mai rău decat în spital. Eram singură-singură.” Nu-i spuneau nimic despre ce i se întâmplă, dar ea vedea privirile lor şi înţelegea. Îi era frică. Credea în Dumnezeu, dar tot îi era frică. Şi-acum? „Acum nu mai mi-e frică. Mă gândesc la lumea asta. Şi la lumea cealaltă... care va fi. Uneori parcă văd... în culori. E frumoasă-frumoasă-frumoasă... cum lumea asta nu poate să fie. Îmi pare rău... că nu am pictat mai mult... cu inima. Inima contează. E cea mai importanta. De Înviere... am văzut... cu inima.”

Aceasta este descoperirea ultimă a Angelei Lazăr: inima conteaza cel mai mult. Dintr-o dată, mi-am dat seama cât de galbenă, cât de strălucitoare e lumina soarelui intrând prin fereastră odată cu vântul subţire al primăverii, cât de goale sunt privirile femeii din patul de alaturi, cât de verzi sunt ochii femeii din faţa mea. Ţin în mâinile mele mâna dreaptă, inertă, a Angelei Lazăr. Mâna cu care ea nu mai poate picta. Stăm nemişcaţi, faţă în faţă, privindu-ne. Cel-care-pictează-cu-viaţa ne-a făcut să ne întâlnim pentru o clipă.


Oameni şi îngeri

Calatorie la marginea vietii

În aşezământul Sfintei Irina sunt în clipa aceasta 14 pacienţi. Fiecare dintre oamenii aceştia ar merita să le fie scrisă povestea, ar merita ascultaţi, iubiţi măcar pentru o clipă, însoţiţi măcar o bucată de drum, pe cărarea aceasta care duce dincolo de orice frontieră, în mijlocul tainei. Aş fi vrut să vă povestesc despre bunica Niculina, de la salonul 12, care în fiecare zi se spală, se îmbracă frumos, în negru, ca măicuţele, îşi pune baticul pe cap şi aşteaptă cuminte, rugându-se, să plece în împărăţia cerurilor. Aş fi vrut să vă povestesc mai mult despre o femeie de la ţară, de undeva, de lângă Buzău, o femeie cu credinţă în Dumnezeu, care a venit la aşezământ, cu inima senină, să moară. Nu fusese la doctor niciodată. Avea o tumoră pe piept, dar nu se temea de nimic. A stat două săptămâni, a privit, a ascultat, a văzut oameni înfricoşaţi, singuri, rătăciţi. Într-o bună zi a spus aşa: „Eu plec acasă. Ocup patul degeaba. Sunt alţii aici care au mai multă nevoie decât mine de ajutor. Eu îl am pe Dumnezeu şi pe Sfânta Parascheva. Ei nu vă au decât pe voi.” Şi a plecat să moară acasă. O chema Paraschiva şi avea 75 de ani.

Se spune că fiecare moare singur. Acest lucru nu este adevărat. În timpurile vechi nu era aşa. Oamenii erau mai apropiaţi unii de alţii în comunităţile lor mici, mai aproape de Dumnezeu şi de ei înşişi.

Calatorie la marginea vietii

Participau la ritualurile sfinte ale vieţii şi ale morţii, împreună. Erau mai pregătiţi pentru moarte, pentru că li se vorbea despre ea şi pentru că mureau acasă, printre cei dragi lor, iar nu în saloanele cu lumină de neon ale spitalelor. Familiile lor îi privegheau şi îi însoţeau aşa cum o fac aici, la Sfânta Irina, măicuţele, medicii, asistentele, părintele Zosima, aceia care şi-au asumat, cum a spus cineva, „funcţia îngerului”. Adică menirea teribilă de a-i însoţi pe cei care se duc. Oamenii aceştia sunt îngerii lumii noastre, până la frontieră, căci acolo aşteaptă îngerii lumii celeilalte. „Nu ştiu cine dăruieşte, cui”, mi-a spus doctoriţa Gheorghiu, „pentru că trăind în preajma acestor oameni, totul se schimbă. Prezenţa morţii modifică perspectivele. Înţelegi adevărata măsură a suferinţei, înţelegi cât de mult contează să te bucuri de fiecare clipă, înţelegi cât de mărunte sunt necazurile noastre de fiecare zi. Aici e o mare bucurie să câştigi, nu o zi de viaţă, dar chiar şi o oră”. Doctoriţa Gheorghiu este oncolog, este foarte tânără şi foarte tăcută. Cel mai important lucru pe care mi l-a spus a fost acesta: „Ca medic, simţi neputinţă. Şi asta repune medicul pe locul lui de om, lăsând lui Dumnezeu ceea ce este al Lui. Aici sufletul este important. Medicina prea puţin. Uneori poţi intui câte ceva din cauzele profunde ale acestei boli teribile, iar acestea ţin mai curând de spiritualitate decât de medicină.”

Calatorie la marginea vietii

Să privim aşezământul de la Sfânta Irina ca pe un loc în care oamenii se întâlnesc cu îngerii lor. În care perspectiva călătoriei ultime îi face pe toţi, pacienţi şi personal, să coboare, aşa cum spunea Angela Lazăr, din lumea ascuţită a gândurilor, mai jos, în inimă. Să-şi dea seama care sunt lucrurile din viaţă care contează cu adevărat. Uneori, aceste descoperiri vin prea târziu. Am auzit povestea unui pacient care şi-a dat seama că trecuseră 20 de ani de supărare în care nu vorbise cu fiica lui. Nici măcar nu-şi mai amintea motivul. Când s-au întâlnit, el nu mai putea vorbi. Doar privea la ea. Şiroaie de lacrimi îi curgeau pe obrazul îmbătrânit, fără niciun cuvânt. Toţi cei care au fost de faţă la această secvenţă au înţeles. Cât de puţin timp suntem cu adevărat împreună cu aceia pe care-i iubim, cât de puţine lucruri ştim cu adevărat unii despre ceilalţi, cât de puţin ne bucurăm cu adevărat de clipele vieţii şi cât de mult, în acelaşi timp, suntem scufundaţi în propriile noastre gânduri, în grijile noastre, în temerile noastre, în judecăţile noastre.

Când am ieşit din salonul galben al Angelei, mi-am dat seama că şi eu am făcut acelaşi lucru. Dacă aş fi fost atent la inima mea, mai curând decât la gândurile mele, atunci poate că, în clipa aceea solară, aş fi avut curajul să o îmbrăţişez. Mi-am ascultat însă mintea, care-mi spunea că ar fi ridicol să fac aşa ceva.

 
Î
ngerul însoţitor

„Durerea, ah, durerea lor este cel mai greu lucru pentru mine de îndurat. Durerea fizică, pentru care uneori nu există niciun remediu, nici morfină, nimic. Durerea este ca o trecere prin iad. Iar ei, bieţii de ei, cară durerea asta după ei. Noi ne rugăm. Şi uneori rugăciunea este singurul lucru care foloseşte. Ei simt rugăciunea, nu ştiu cum. Rugăciunea este o taină, iar rugăciunile le alină durerea.

Calatorie la marginea vietii

Eu vin dintr-o mânăstire, de la Petru Vodă, de la părintele Iustin, şi credeam că ştiu să mă rog. Dar când am ajuns aici, mi-am dat seama că de fapt nu ştiam să mă rog din toate puterile inimii. Durerea omului din faţa ta parcă o simţi în trupul tău, şi asta îţi deschide inima în faţa suferinţei lui şi a lui Dumnezeu, şi atunci rugăciunea capătă nişte puteri... nişte puteri uriaşe!”

Sunt într-o cămăruţă luminoasă, ticsită cu cărţi de jos până în tavan. Pe pereţi sunt fotografii cu sfinţi şi cu mari duhovnici. Măicuţa Domitiana stă pe un scăunel de lemn, într-un colţ, cu mâinile împreunate, cu privirile plecate, vorbind din adâncuri. Ea este unul dintre „îngeri”. Unul dintre aceia care zi şi noapte sunt alături de pacienţii lăcaşului Sfânta Irina, nu numai în rugăciune, dar îngrijindu-i pe aceia care nu se pot mişca, dându-le mâncare şi apă, curăţându-le rănile, ţinându-i de mână atunci când le este urât, citindu-le din cărţile sfinte, ascultându-i atunci când ei nu au nevoie decât să vorbească cu cineva, pentru că aceasta este marea, enormă diferenţă între acest loc şi un spital în care oamenii sunt abandonaţi faţă în faţă cu destinul lor. Aici nu sunt singuri. În spitale, oamenii sunt doar nişte trupuri bolnave.

Aici sunt văzuţi împreună cu sufletul lor.

„Cât de greu este să trăieşti în fiecare zi la frontierele morţii?”, întreb cu îndoială şi atunci ea ridică priviri strălucitoare din pământ. Eu ştiu că este aici de şapte luni şi că nicio măicuţă dintre cele care au fost aici nu a rezistat atât de mult. „E greu”, şopteşte ea, „dar e aşa cum spunea un părinte care ne-a vizitat. În preajma acestor oameni este har, iar harul acesta se simte. Ei sunt foarte aproape de Dumnezeu şi rugăciunile lor făcute din inimi deschise sunt foarte puternice, foarte adevărate. Moartea îi face pe oamenii aceştia să fie foarte profunzi, iar acest lucru este un dar. Ei ne dăruiesc nouă lucruri pe care nu le poţi dobândi nicăieri. Dacă poţi învinge durerea trupului prin rugăciune către Dumnezeu, atunci înseamnă că rugăciunea ta a fost adevărată. Uneori, rugăciunea este atât de adâncă, încât nici măcar nu mai are cuvinte, şi atunci un Doamne miluieşte este de-ajuns, dar să fie din adâncul inimii. Credinţa face minuni cu adevărat, şi ce poate fi mai minunat, decât să-i vezi chipul semenului tău liniştindu-se? Ce semn mai mare că Dumnezeu este aici?..." O privesc pe măicuţa Domitiana. Este tânără şi a văzut aici atât de multe, dar nicio umbră nu alunecă vreo clipă pe chipul ei, pentru că ea are certitudinea unor lucruri ce pentru noi vor rămâne taine, până în clipa marii treceri. „Lucruri pe care noi nu le putem vedea, dar le simţim, fiindu-le alături. Vedem chipurile lor înseninându-se, îi auzim vorbind cu îngerii. A fost aici o femeie căreia i-a fost foarte greu. Era foarte înfricoşată. Nu putea vorbi. Nu scosese un cuvânt de foarte mult timp. Şi atunci, când a venit ceasul, eu mă rugam pentru ea şi mă rugam, şi deodată am văzut-o cum un zambet i-a înseninat chipul şi toată durerea şi toată frica au dispărut ca prin farmec. Privea undeva, deasupra mea, şi îmi dădeam seama că ea vede lucruri pe care eu nu le pot vedea. Şi a vorbit. «Mamă», spunea, «mamă»! O vedea pe mama ei. În ziua aceea, după amiază, a murit cu o seninătate şi o împăcare extraordinare. Apoi am aflat că mama ei, care avea 80 de ani, murise în dimineaţa aceleiaşi zile. Ca şi cum ar fi vrut să n-o lase singură. Să nu-i fie frică.”


Taine

„Măicuţă”, zic, „ce le spuneţi oamenilor acestora care nu mai au nicio speranţă, care nu pot şi nu vor să accepte că totul s-a sfârşit, cum îi mângâiaţi?”.

„Cei bătrâni, aşa cum mai sunt oameni pe la ţară şi-acum, ştiu că suntem numai musafiri pe lumea aceasta, şi nu se tem, căci credinţa lor îi însoţeşte. Noi am uitat lucrurile acestea şi credem că viaţa aceasta este totul. Ne amintim numai atunci, la sfârşit, când lumea de dincolo vine peste noi. Abia atunci credem, când vedem îngerii.”

Calatorie la marginea vietii

Tace o clipă pe gânduri şi eu ştiu că îmi va spune ceva important. Poate că-mi va spune despre îngeri. „A fost aici un om, tânăr, care se numea Virgil. Avea 36 de ani şi era un uriaş. Fusese sportiv de performanţă, avea aproape doi metri. Era un om citit, un intelectual, fusese avocat, citise cărţile sfinte şi pe Părinţii Bisericii. Boala lui era cumplită. O formă de cancer a coloanei vertebrale, îngrozitoare, care-i cuprinsese tot corpul. O boală pe măsura trupului său. Trei luni de zile am stat cu omul acela, aproape zi şi noapte. Bătălia lui a fost cumplită. Când a venit aici, arunca după noi cu sticlele de apă, striga, urla, înjura. Îi era frică şi se lupta. Înţelegeam. Ne-am rugat mult pentru el, şi eu, şi părintele Iustin, la mânăstire, şi până la urmă Rugăciunea a lucrat în el. În noaptea de Crăciun, s-a întâmplat ceva. Nimănui nu-i venea să creadă schimbarea. Eu ştiam că se apropia clipa. Devenise blând şi generos şi bun. La fiecare două zile, mergeam cu el la dializă, prin spitale, cu salvarea. Un chin îngrozitor, un coşmar. Familia lui se îndepărtase. Le era frică. După Bobotează, boala lui a explodat, rănile şi metastazele s-au întins ca fulgerul. Într-o zi, şi-a făcut cruce şi mi-a cerut să-i citesc Epistola a doua din Sfântul Apostol Pavel. Niciodată n-am înţeles de ce tocmai aceea. El simţea că se apropie bătălia finală, şi după ce i-am citit, a intrat în nişte dureri îngrozitoare. Eu mă rugam. Şi deodată, atunci când a simţit lumea cealaltă, atunci când a înţeles, când a început să vadă dincolo, s-a liniştit. Zâmbea de-acuma. Am vrut să plec pentru câteva clipe. Nu mai rezistam fizic. Nu dormisem de zile întregi. Dar când am vrut să plec, el a deschis ochii şi mi-a pus mâinile aşa, pe umeri şi pe gât şi m-a ţinut privindu-mă în ochi. Atunci am înţeles. Asta era tot ceea ce avea nevoie. Să rămân cu el, să-l ţin de mână, să-i spun «Nu eşti singur, suntem împreună, mergem împreună acolo, de mână, în moarte». Şi atunci el a închis ochii aici, pentru a-i deschide dincolo. A plecat zâmbind. E atât de simplu, atât de firesc şi atât de tainic în acelaşi timp. Oricât aş încerca să explic asta, nu pot. Sunt lucruri pe care trebuie să le trăieşti ca să le poţi înţelege. Am simţit că omul acela era fratele meu, într-un fel care nu se poate spune în cuvinte.”


Un reportaj despre viaţă
 
Sunt la etajul unu al aşezământului, singur. Pe canapeaua aceasta am stat, acum mai bine de un an, cu Elena Dohotarie. Era o bătrână frumoasă, care ştia să râdă. Care atunci când se simţea bine, mergea la căpătâiul altor bolnavi ca să-i încurajeze, ca să le vorbească şi ca să-i asculte. Este femeia aceea care a aşteptat reportajul meu până în ziua în care a murit. Mi s-a spus că a murit senină, liniştită, împăcată. Cu două zile înainte, întrebase de mine. Acum, povestea vieţii ei nu mai contează deloc şi de-aceea nu o să vă spun decât că era o femeie înţeleaptă. Ceea ce contează sunt nişte vorbe pe care ea mi le-a spus atunci şi pe care abia acum le înţeleg. Poate că simţise ezitările mele în faţa subiectului. „Să nu te temi de poveştile despre moarte”, mi-a spus, „pentru că din ele poţi învăţa ceva despre viaţă”. Acum ştiu că acest lucru este adevărat.
______________________

Centrul de Îngrijiri Paliative şi Fundaţia Sfânta Irina au fost înfiinţate în 1998, de către un grup de medici creştini, la iniţiativa doctorului Pavel Chirilă, un om extraordinar, despre care revista „Formula AS” a scris în mai multe rânduri. Cititorii îl cunosc, în primul rând, ca pe un mare terapeut de orientare naturistă, fondator al Clinicii „Naturalia”, şi ca pe unul dintre promotorii sacro-terapiei. El a introdus în România conceptul de „spital creştin”, în care ideea de bază este aceea că oamenii nu sunt doar nişte maşinării, iar adevărata medicină trebuie să trateze fiinţa umană în integralitatea sa, ca fiinţă spirituală. De aceea, asistenţa pe care o primesc internii aşezământului este nu numai medicală, dar şi psihologică şi spirituală.

În străinătate, centrele de îngrijiri pentru oamenii bolnavi aflaţi în stadii terminale există de mult timp. În România, aşezământul „Sfânta Irina” a fost primul înfiinţat. Nu există decât trei asemenea centre, iar acesta este singurul românesc şi de orientare ortodoxă.
 
Sursele de finanţare ale acestui proiect umanitar şi de binefacere provin, în majoritatea lor, din donaţii. Bolnavii care sunt primiţi în acest aşezământ nu plătesc nimic.

Pentru aceia dintre dvs. care vor să-i ajute pe semenii noştri aflaţi în singurătate şi în durere, pe semenii noştri aflaţi în pragul călătoriei ultime, orice donaţie este binevenită. Serviciul pe care îl fac umanităţii oamenii aceştia care şi-au asumat „rolul îngerului” nu are preţ. Ce preţ ar putea avea surâsul final al unui om?
 

Iată coordonatele Fundaţiei Sfânta Irina:
 
Fundaţia Sfânta Irina – Centrul de îngrijiri Paliative
PJ 257/1998, Fundaţie de utilitate publică, România
Cod Fiscal 10667150; Cont: RO11PIRB4201700750001000, Piraeus Bank Bucureşti, Sucursala Carol, Str. Erou Mircea Marinescu nr. 3, Voluntari, Judeţul Ilfov .Tel./Fax:
021 - 352.00.42; 352.41.41, e-mail: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza


(Fotografiile autorului)
 

 

Cele mai citite articole


Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79
 
  Copyright © 2007-2011 Editura Christiana
Webdesign  ArtGround.ro
 
 
escort bayan