Crezul meu naţional PDF Imprimare Email
de Răzvan CODRESCU
 
 
Faptul că în micul meu volum În jurul lui Eminescu (Editura Christiana, Bucureşti, 2009) este inclus, în Addenda (pp. 109-111), şi textul intitulat “Recurs la «cadavrul din debara»”, în care încercam să arăt că, pe lîngă atîtea reproşuri legitime care i se vor fi făcut de-a lungul vremii d-lui Horia-Roman Patapievici (altminteri, vorba lui D’Annunzio, un nemico che vale la pena di avere), se numără şi măcar unul cu totul nelegitim (referitor la poziţia sa faţă de Eminescu), le-a produs unora nedumerire şi/sau amărăciune, ba chiar impresia că eu m-aş fi “patapievicizat”, devenind peste noapte, în răspărul întregului meu traseu existenţial şi intelectual, un denigrator nedrept al neamului românesc şi al ideii naţionale. Dacă impresia aceasta pripită ar fi fost formulată doar de anumiţi trepăduşi grobieni ai radicalismului tradiţionalist, nu m-aş fi sinchisit în nici un fel. Se întîmplă însă că ea a fost resimţită, pe alocuri, şi de cîţiva oameni la care ţin foarte mult, pe care-i preţuiesc sincer şi a căror cinste sufletească este mai presus de orice discuţie. Printre ei se numără şi monahul de aleasă osîrdnicie căruia i-am adresat nu demult scrisoarea de mai jos (şi al cărui nume îmi rezerv discreţia de a nu-l divulga). Lămuririle din ea pot fi de folos şi altora, aşa că m-am decis s-o postez şi aici, cu speranţa unei mai drepte înţelegeri a poziţiei mele – nu atît faţă de un Patapievici sau altul, cît faţă de însăşi problema naţională din perspectiva tradiţiei creştine şi a provocărilor crudei realităţi actuale. (Răzvan Codrescu)
 
 
O epistolă lămuritoare
 
 
Bucureşti, 12 aprilie 2010
Mult iubite ostenitor întru Hristos
şi nepreţuit frate [V.],

Îmi pare sincer rău pentru amărăciunea prilejuită de cutare text în care eu am înţeles să mă pronunţ ceva mai aspru la adresa poporului român, ceea ce a putut crea impresia că m-am lăsat furat de „ispita Patapievici”. Fără să mă fi supărat pe cineva (Doamne fereşte!), mă simt dator cu cîteva lămuriri principiale, care privesc nu numai textul cu pricina, ci întreg scrisul meu, întreaga mea atitudine faţă de „problema naţională”.
 
Las la o parte că nici d-l Patapievici nu mai e întru totul cel din 1996 (cînd au apărut Politicele, pricinuitoare de atîta scandal şi pe marginea cărora eu însumi am polemizat dur cu autorul) şi cu atît mai puţin cel din 1990 (de cînd – din vremea mineriadelor – datau de fapt textele epistolare incriminate cu precădere şi adresate iniţial, în particular, răposatului Alexandru Paleologu). Astăzi d-l Patapievici este mult mai la dreapta decît acum 15-20 de ani, chiar dacă dreapta sa nu e tocmai dreapta noastră. Fără să înceteze să fie critic faţă de ceea ce numeşte „vulgata bunului român”, s-a mai nuanţat în afirmaţiile la adresa poporului din care face parte, iar gîndirea sa (nu întotdeauna şi comportamentul său, din păcate!) a căpătat o mult mai evidentă consistenţă creştină (Omul recent a dovedit-o cu prisosinţă), chiar dacă nu neapărat în cadrele stricte ale Ortodoxiei, cum mulţi şi-ar fi dorit. Toate acestea sînt însă problemele d-lui Patapievici şi n-o să insist eu, care l-am amendat în atîtea rînduri, să-i devin apologet. De altfel, nu ca apologet m-am referit la scandalul mai recent al raportării sale la Eminescu (i s-au pus în cîrcă afirmaţii decontextualizate şi răstălmăcite), ci numai în virtutea unei minime onestităţi intelectuale, de la care sînt de părere că „cinstea sufletească” a creştinului şi a omului de dreapta nu trebuie să facă rabat.
 
În ce mă priveşte, mi se pare cel puţin o pripită exagerare de natură sentimentală să fiu pus pe acelaşi plan cu d-l Patapievici în concepţia şi atitudinea faţă de naţional, naţiune, naţionalism. Mai întîi că eu, chiar cînd am adoptat un ton mai critic, n-am folosit limbajul de odinioară al d-lui Patapievici („cur”, „fecale” etc.) pentru a defini condiţia naţională. Apoi n-am generalizat abrupt asupra trecutului românesc observaţiile mele critice despre prezentul pe care îl trăim; ba n-am generalizat nici asupra prezentului, arătînd întotdeauna că, oricît de dezamăgiţi sau îngrijoraţi am fi faţă de o majoritate întristătoare, nu-i putem judeca pe toţi românii cu o singură măsură, iar segmentele responsabile şi creatoare nu ne lipsesc (ele păstrînd de fapt adevărata „linie a neamului” şi îndreptăţindu-ne să sperăm că măcar de „hatîrul” lor, prin mila Lui şi prin mijlocirea marilor noştri morţi, Dumnezeu ne va scoate cîndva la un liman). În fine, pentru mine toate acestea nu-s doar pariuri teoretice sau eventuale obligaţii civice, ci am încercat toată viaţa – ca profesor, publicist sau editor – să lucrez, după daruri şi puteri, pe linia şi în spiritul tradiţiei naţionale (poezia mea, la rîndul ei, cred că o vădeşte îndestul, iar ciclul „Rost de doină” – îmi îngădui această confesiune în paranteză – mi-e cel mai drag din cîte am scris vreodată, pentru că nicăieri nu m-am simţit mai acasă în spaţiul graiului şi sufletului românesc).
 
Că avem o problemă (mare) cu prezentul, mai ales sub aspect naţional, e de prisos să vă mai amintesc eu. În aceste condiţii, eu n-am renunţat nici o clipă la linia naţionalistă, dar am adoptat calea – desigur mai incomodă, dar cred că mai realistă şi mai eficientă pe termen lung – unui „naţionalism critic”, străduindu-mă în acelaşi timp să rămîn fidel principiilor şi exigenţelor creştin-ortodoxe tradiţionale, care-şi află temelia lor ultimă în Mîntuitorul Hristos, dojenitorul dumnezeiesc al lumii.
 
Am selectat în cele ce urmează cîteva constante ale „discursului” meu pe această temă şi încerc să le readuc în discuţie ca repere lămuritoare (pe care, de altfel, le veţi putea regăsi „transfigurate” şi în modesta mea creaţie poetică). Am dat cu litere îngroşate acele pasaje care mi se pare că motivează mai îndeaproape poziţia mea critică, de care v-aţi arătat atît de necăjit.


Este cert că naţionalismul se confruntă cu o dublă criză: internă, pe de o parte (handicapul exceselor istorice, disoluţia curentă a sentimentului naţional, desuetudinea discursivă, disensiunile între grupuri, mixajul etnic), şi externă, pe de altă parte (inflaţia prejudecăţilor, diabolizarea mediatică, marginalizarea, provocările globalismului, eclipsa generală a tradiţiei). Singura lui şansă, prin urmare, ar fi aceea de a se redefini din mers şi de a găsi soluţii realiste de acomodare cu actualitatea. Iar înainte de a se angaja în vreo ambiţioasă campanie politică, forţele naţionaliste autentice, atîtea cîte au mai rămas, ar trebui mai degrabă să-şi concerteze eforturile într-o inteligentă campanie de pedagogie naţională, care la noi (ca şi în alte ţări din estul Europei) implică, în plus, delimitarea fermă de pseudo-naţionalismul de sorginte comunistă (concurent pervers şi încă redutabil, care ştie să profite, de pe poziţii populiste de stînga, tocmai de destructurarea naţionalismului propriu-zis, ca şi de lipsa mai generală a unei drepte credibile şi coherente).
 
În istoria modernă a României se pot identifica trei tipuri de naţionalism (dintre care numai al doilea e cu adevărat organic şi legitim): naţionalismul masonicnaţionalismul creştin (cu rădăcinile în Hasdeu şi Eminescu, dar consolidat abia de marea generaţie interbelică) şi naţionalismul comunist (de la protocronismul ceauşist pînă la discursul curent de tip România Mare). Or, aşa cum naţionalismul creştin a avut de luptat cîndva cu reziduurile derutante ale naţionalismului masonic (simplu instrument conjunctural de distrugere a imperiilor tradiţionale), tot aşa naţionalismul creştin de astăzi, în măsura în care mai posedă ambiţia şi resursele de a juca un rol istoric, într-o încă posibilă “Europă a naţiunilor”, este chemat să salveze “ideea naţională” de reziduurile insalubre ale naţional-comunismului şi s-o reîncredinţeze lui Hristos, Dumnezeul cel Viu al neamurilor (cf. Matei 28, 19-20). (de la Tudor Vladimirescu şi liderii paşoptişti pînă la fondatorii junimismului),
 
Desigur, orice discuţie despre naţionalism ar trebui să se raporteze, în mod principial, la fundamentul său ontologic: “naţia” sau “naţiunea” în sens originar, “etnia” sau “neamul”. Numai acest fundament ontologic corect înţeles şi asumat (realitate complexă şi inefabilă, pe care doar o aproximează toţi termenii menţionaţi) dă naţionalismului consistenţă şi legitimitate, dincolo de orice context istorico-politic, după cum contestarea acestui fundament permite criticismul antinaţional şi implementarea discreţionară a noilor proiecte politice de tip nivelator.
 
Că, în ciuda atîtor destructurări, contaminări şi relativizări, naţiunile continuă să existe – acesta e un fapt în jurul căruia nu poate să încapă discuţie. Discuţiile încep atunci cînd se caută a se stabili natura şi notele definitorii ale acestei realităţi: este ea o realitate secundară, de ordin istoric şi subiectiv, sau este o realitate primară, de ordin metafizic şi obiectiv? Altfel spus, sînt naţiunile (neamurile) entităţi necesare în ordinea firească a lumii (fie că o concepem ca determinism natural, fie că o concepem ca determinism divin), sau ele au un caracter aleatoriu, conjunctural? E greu de aproximat care ar putea fi cel mai simplu argument pentru eventualul caracter aleatoriu, dar pentru caracterul necesar este fără îndoială acela că nu există individ fără apartenenţă naţională; ba mai mult, originea etnică e ceva la fel de imposibil de modificat ca şi condiţia umană: aşa cum, născut om, nu mă pot preschimba în altă specie animală, tot aşa, născut român, să zicem, nu mă pot preschimba în chinez, în evreu sau în turc. Îmi pot schimba religia, mentalitatea, patria, cetăţenia, înfăţişarea, ba chiar şi sexul – dar cu nici un chip apartenenţa etnică. În mod fatal, fie că-mi place, fie că nu, voi muri drept ceea ce m-am născut; şi, după expresia biblică, “mă voi adăuga la neamul meu”.
 
Aşadar, înainte de orice altă tratare mai sofisticată (teologică, filosofică, istorică, etnologică, sociologică, psihologică, biologică etc.), evidenţa bunului simţ e cea care ne arată că naţiunea, naţionalitatea, naţionalul ţin de o realitate obiectivă, de un dat al firii. Sigur că mie, om deştept şi gelos de libertatea mea, se poate întîmpla să nu-mi convină această stare de fapt şi să mă revolt principial împotriva ei (ca d-l Patapievici la un moment dat), ca şi împotriva oricărei alte forme de determinism. Revolta nu foloseşte însă la nimic dincolo de planul strict al subiectivităţii mele: la nivelul ontologic al realităţilor primare, determinismul nu-i mai puţin existent din cauză că îl contest eu.
 

Din unghiul de vedere al unui naţionalism creştin, interesează dacă această realitate incontestabilă – naţi(une)a sau neamul – este de la oameni sau este de la Dumnezeu. Episodul biblic al Turnului Babel (Facerea 11, 1-9) sprijină cunoscuta aserţiune că diferenţierea „limbilor“ (cuvînt care în vechime avea şi înţelesul de „neamuri“) nu-i străină de voinţa şi lucrarea divină (dar într-un sens mai degrabă corecţional). Conştiinţa teologică creştină nu se poate mulţumi însă doar cu acest vag mit paleosemitic (ce are mai degrabă relevanţă morală şi nu explică decît o latură a problemei [1]), ci reclamă o fundamentare teologică mai solidă şi mai cuprinzătoare, în lumina revelaţiei hristice şi a tradiţiei bisericeşti.
 
Spre o perspectivă providenţialistă ne duce şi puternica încredinţare a lui Israel că este „poporul lui Dumnezeu“, ales şi chemat să parcurgă mesianic o istorie sfîntă, păzindu-şi cu habotnicie temeiurile identitare, tocmai din răspundere faţă de Dumnezeul său şi de ordinea divină a Creaţiei. Numai că originea şi misiunea de sus Israel le revendică strict pentru sine [2], pe cînd pe noi ne preocupă o explicaţie integratoare, în măsură să dea seama nu doar de un toate neamurile, consfinţite ca atare prin universalismul mesajului creştin („La ai Mei am venit şi ai Mei nu M-au primit; chema-voi neamurile şi acelea Mă vor preamări!“). Cert este că nicăieri în Sf. Scriptură, nici în Vechiul Testament, nici în Noul Testament, nu este contestată (sau măcar pusă la îndoială) legitimitatea existenţei diferenţiate a neamurilor în istorie, cu toate consecinţele ce decurg de aici [3]. Nici teologia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii nedespărţite, fie ea răsăriteană sau apuseană, nu se pronunţă în alt sens; ba mai mult, Biserica Ortodoxă, care a păstrat cel mai fidel învăţătura tradiţională, a dăinuit firesc în duhul organicităţii etnice, orînduită treptat în Biserici naţionale, pe temeiul unităţii în diversitate a întregii Firi create. Apusul, din păcate, s-a îndepărtat de această viziune realist-spirituală, absolutizînd unitatea în detrimentul diversităţii, cu căutarea raţionalistă a unui universalism abstract, precursor religios al universalismelor laicizate ale modernităţii, de la „cosmopolitismul“ sau „internaţionalismul“ de ieri pînă la „mondialismul“ sau „globalismul“ de azi. Cu toate acestea, natura lucrurilor a opus o rezistenţă semnificativă abuzurilor artificiale, naţiunile conservîndu-şi cu îndărătnicie fiinţa şi conştiinţa de sine, chiar dacă pe fondul unei crize tot mai accentuate, ce pare a permite astăzi, cel puţin în Occidentul euro-american, pasul îndelung pregătit spre abolirea definitivă a structurilor naţionale, adică a întregii ordini tradiţionale a lumii. neam, ci de
 
Cum se poate deci fundamenta teologic, pe baze scripturistice, patristice şi ortodoxe, dar şi în confruntare deschisă cu provocările oneroase ale modernităţii, existenţa legitimă a naţiunilor şi naţionalismelor (în sensul nepervertit al cuvîntului)? Se ştie că problema, conturată în secolul al XIX-lea, a fost destul de pe larg şi de cu folos dezbătută în România interbelică, fie de oameni de ştiinţă creştini, precum Nicolae C. Paulescu (socotit de Nichifor Crainic, exagerat poate, chiar „fondatorul naţionalismului creştin“ la meridian românesc) sau Simion Mehedinţi, fie de filosofi cu sensibilitate teologică, precum Nae Ionescu sau Vasile Băncilă, fie de ideologi politici ai dreptei creştine, precum Corneliu Z. Codreanu sau (într-o fază mai tîrzie) Petre Ţuţea, fie de teologi propriu-zişi, precum Nichifor Crainic sau Dumitru Stăniloae.
 
Cea mai solidă fundamentare metafizică a naţiunii în duhul teologiei mistice răsăritene, de la înălţimea unei înalte autorităţi teologice, dar şi cu o bună respiraţie filosofică, îi aparţine fără îndoială părintelui Dumitru Stăniloae şi se regăseşte în prima parte a volumului Ortodoxie şi românism, care sintetizează, în 1939, un deceniu de dezbateri serioase pe această temă.
 
Pornind, în mare, de la aceste antecedente şi raportîndu-mă interpretativ la cunoscutul loc paulinic: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rîndul cetei sale [4]…“ (I Corinteni 15, 22-23; traducerea literală este, ce-i drept, fiecare la rîndul său), am încercat o sinteză a ceea ce se poate numi „teologia neamului“, socotind că acest cuvînt, deşi de origine maghiară, exprimă mai exact înlăuntrul limbii române statutul ontologic şi dimensiunea mistică a entităţii etnice sau naţionale, avînd şi avantajul de a fi (încă) un termen de circulaţie curentă (spre deosebire de „naţie“, receptat tot mai mult ca un termen învechit şi oarecum livresc, eliminat în mare măsură din uzul curent de către sinonimul parţial „naţiune“, ce are însă un puternic caracter sociologizant, impus mai ales pe filieră marxistă).
 
 
Criza identitară a devenit una dintre mărcile “omului recent” şi principalul factor dizolvant al culturilor tradiţionale. Se pune însă întrebarea dacă procesul tot mai accelerat de deznaţionalizare a lumii (pavat poate, ca şi iadul, cu bune intenţii) nu reprezintă cumva o violentare a ordinii fireşti a existenţei istorice? Nu cumva se petrece, la nivelul “naţiunilor” şi al “patriilor”, un proces de uniformizare tendenţioasă, foarte asemănător cu cel încercat la nivelul indivizilor în diferitele regimuri totalitare (şi mai ales în cel comunist)? Nu e oare la fel de scandalos să pui între paranteze personalitatea istoriceşte consolidată a unor comunităţi ca şi pe aceea a unor indivizi umani? Dacă fiecărui ins uman i se recunoaşte dreptul la personalitate proprie şi la liberă determinare, atunci de ce acest drept nu s-ar cuveni respectat şi în cazul comunităţilor umane? Cum să nu existe temeri, în faţa acestor tendinţe nivelatoare cu vădit substrat ideologic, că strictul internaţionalism democratic al “noii ordini mondiale” (sintagmă adeseori grafiată cu majuscule) nu-i decît o formă camuflată de totalitarism, ale cărui victime nu vor mai fi atît indivizii luaţi izolat, cît comunităţile tradiţionale? Din acest punct de vedere, nu ne aflăm decît pe linia de continuitate a comunismului marxist-leninist (“Proletarul n-are patrie!”), deci a aşa-numitului internaţionalism proletar, ale cărui baze sînt, cum bine ştim, ateismul şi materialismul, adică atentatul de tip luciferic la “ordinea firească a lumii lui Dumnezeu” [5]. Cea care se vede agresată, îndărătul ordinii politice, este însăşi ordinea religioasă, care-n spaţiul nostru european se identifică organic cu creştinismul.
 
De aceea, problema naţională se cuvine rediscutată (şi) din perspectiva generală a creştinismului, cu toată responsabilitatea mistică şi morală pe care omul creştin o are în faţa lui Dumnezeu, atît pentru sine, cît şi pentru aproapele. Trăitor în Biserică, creştinul are conştiinţa vie că nu se mîntuieşte “de unul singur”, ci că există cercuri concentrice de viaţă comunitară (familia, neamul, Biserica), pe care nu le poate eluda nepedepsit. Chiar dacă nu avem aici “cetate stătătoare” (cf. Filipeni 3, 10), ci “cetăţenia noastră este în ceruri” (Evrei 13, 14), istoria sau “veacul de acum” rămîne marea “scenă a mîntuirii”, care nu ne poate fi indiferentă, după cum nu ne poate fi indiferent “trupul stricăcios” în care vieţuim cu nădejdea “nestricăciunii” ce va să vie. Nu absolutizăm “lumea”, nici nu ne împătimim de ea, dar ne pasă de rosturile ei, căci tot ceea ce ne înconjoară e sprijin sau piedică pe calea mîntuirii.
 
Conform ideologiilor curente, naţiunile sînt contestate pentru că generează naţionalisme, iar naţionalismele sînt definite ca forme revolute de extremism şi intoleranţă. Dacă naţiunea este devalidată, atunci naţionalismele rămîn fără obiect. Avem de-a face cu un caz tipic de reducţionism ideologic. În realitate, cum spuneam, existenţa naţiunilor este un fapt de evidenţă elementară, iar naţionalismele reprezintă, în timp, consecinţe fireşti ale acestei stări de fapt. Că naţionalismele au ajuns uneori la excese reprobabile, acesta e un adevăr. Nu înseamnă însă că orice naţionalism trebuie condamnat aprioric, aşa după cum anumite excese pătimaşe ale iubirii nu ne îndreptăţesc să condamnăm iubirea în sine – care nu numai că este bună, dar este cel mai mare bun.
 
Părintele Stăniloae conchidea, la capătul unei minuţioase analize teologice: “Există, prin urmare, naţionalism şi naţionalism. Există un naţionalism care poate fi o grea cădere în păcat – şi de multe ori aşa este –, dar antinaţionalismul e prin sine, ca fugă nu numai de forma creştină a vieţuirii, ci şi de conţinutul ei firesc, o şi mai grea cădere în păcat. […] Naţionalismul, ca tot conţinutul natural al vieţii, chiar dacă nu ne mîntuie el, ci credinţa din el, nici nu ne pierde practicîndu-l cu credinţă. […] Naţionalismul, în sine luat, nici nu mîntuie, nici nu pierde. Dar în practică, orice naţionalism sau mîntuie, sau pierde, după cum este sau nu străbătut de credinţa creştină” (“Naţionalismul sub aspect moral”, în Ortodoxie şi românism).
 

Mai întîi se cade arătat că naţionalismul genuin n-are nimic de-a face cu şovinismul sau cu vreo altă formă de izolare ori agresivitate etnică. Tot aşa cum personalismul, la nivelul individual, nu-i o formă de însingurare sau de negare a celorlalţi. Orice persoană este chemată să se dezvolte cît mai mult pe linia propriei personalităţi, aceasta constituind singura modalitate optimă de contribuţie creatoare la organismul social. Tot aşa, orice neam este chemat să se dezvolte cît mai mult pe linia tradiţiei proprii, spre a aduce sporul său specific umanităţii înseşi, care nu este altceva decît unitatea în diversitate a tuturor comunităţilor umane, finalitatea lor armonică (integratoare, dar nu nivelatoare). E un adevăr banal că, bunăoară în ordinea valorilor spirituale, cu cît eşti mai specific, cu atît eşti mai interesant şi mai universal. Căci fiecare este chemat să atingă universalitatea în propria lui specificitate. Universalul este ideal, specificul este concret. Or, idealul trebuie întruchipat în concret, pe care-l catalizează şi prin care se valorifică funcţional. Universalul viu, “întrupat”, nu este nicidecum totalizare amorfă, ci vastă simfonie de note specifice. Cei ce umblă să ne ispitească în numele unui universalism abstract şi impersonal sînt deopotrivă in-amicii “neamurilor” şi ai “omenirii”; şi, implicit, ai lui Dumnezeu, Care a rînduit ca neamurile să existe prin fire şi să co-existe prin iubire, pînă ce se vor înfăţişa, cu zestrea lor istorică, la marea Lui judecată.
 
Adevăratul naţionalism înseamnă, aşadar, păzirea şi afirmarea creatoare a fiinţei şi geniului naţional al unui neam, dar şi efort conştient de armonizare cu celelalte neamuri, în concertul universal al omenirii.
 
Naţionalismul acesta nu are doar baze materiale (biologice, istorice, politice), ci şi baze moral-spirituale, metafizice şi chiar mistice. De aceea, cea mai pură formă de naţionalism este naţionalismul creştin, ca unul care stă sub marele imperativ al Iubirii: iubire faţă de Dumnezeu, iubire faţă de propriul neam, iubire faţă de orice om ca făptură a lui Dumnezeu. Altfel spus, iubire lucidă (în sensul mistic al cuvîntului) faţă de ordinea firească şi imuabilă a Creaţiei, în care neamurile/naţiile, lăsate ca atare de Dumnezeu, sînt forme de existenţă metafizic legitime şi istoriceşte necesare.
 
Orice atitudine – politică sau de altă natură – care contravine temeiului dumnezeiesc al iubirii cuminecătoare este o formă de patologie istorică. Şovinismul (rasismul, xenofobia), tocmai pentru că se întemeiază nu atît pe iubirea de propriul neam, cît pe ura faţă de alte neamuri, nu este decît o formă de pseudo-naţionalism, ce trebuie repudiată tocmai în numele naţionalismului adevărat. A amesteca însă tendenţios lucrurile între ele, cultivînd deliberat confuzia dintre naţionalism şi şovinism, denotă o lipsă de probitate vecină cu infamia. Din păcate, propaganda antinaţională a reuşit să inoculeze adînc această confuzie în conştiinţa opiniei publice mondiale, transformînd naţionalismul în “sperietoarea” de serviciu a lumii contemporane. Creştineşte vorbind, demersul onest ar fi acela de a veghea ca lucrurile să nu degenereze, prin vreo manipulare interesată, nici în pseudo-naţionalismul şovin, nici în pseudo-universalismul antinaţional, care nu sînt decît două fundături simetrice ale vieţii istorice.

În al doilea rînd, se cuvine reamintit că fundamentul uman al naţionalismului autentic nu este poporul, ci neamul. Actualizez aici o distincţie curentă în discursul interbelic de dreapta. Dincolo de imanenţa poporului, există o transcendenţă a neamului, conexată la Dumnezeu. Cînd spun “popor”, înţeleg o ipostază actualizată a neamului, uneori fastă, alteori nefastă, în funcţie de virtuţile sau păcatele liber exercitate de fiecare trăitor curent. Iar cînd spun “neam”, înţeleg comunitatea, deopotrivă istorică şi transistorică, a tuturor generaţiilor trecute, prezente şi viitoare subsumate ontologic aceluiaşi “model” identitar de origine divină, avînd o dinamică structurală complexă, a cărei evaluare definitivă e legată de misterul eschatologic, în raport tainic cu fiecare destin personal. Chiar în stare degenerată, “chipul” neamului continuă să subziste în fiecare dintre noi, aşa cum, creştineşte vorbind, la nivelul ontologic al condiţiei panumane, păcatul n-a des-fiinţat din noi “chipul lui Dumnezeu”, ci numai l-a stricat sau l-a obscurizat. Omul şi-a “ieşit” din fire, pe toate registrele existenţei sale, dar Dumnezeu îi lasă posibilitatea şi-i adresează chemarea de a-şi “veni”/re-intra în firea lui, mîntuirea reprezentînd o provocare complexă, deopotrivă particulară şi generală, personală şi comunitară, istorică şi metaistorică. Inşi şi neamuri (realităţi ontologic solidare) se pot pierde sau se pot cîştiga, căzînd toate sub “judecată”: nu atît sub judecata omenească a istoriei (care este parţială şi poate fi nedreaptă), cît sub Marea Judecată a lui Dumnezeu, cea de la “plinirea vremii”.
 
Raportul dintre popor şi neam nu trebuie în nici un caz înţeles simplist, ca unul dintre o realitate fizică, supusă devenirii, şi alta metafizică, substrasă devenirii. În fond, este vorba de una şi aceeaşi realitate, dar în două ipostaze complementare: una care “se arată” în veac, alta care “se ascunde” dincolo de veac; sau, altfel spus, de o prelungire a fizicului în metafizic, printr-o dinamică tainică şi perpetuă, de ordin cumulativ. Tot ce păţeşte un “popor” (ipostaza sincronică a realităţii etnice) se înregistrează în contul “neamului” respectiv (ipostaza diacronică a aceleiaşi realităţi). În felul acesta, putem spune, fără nici o ezitare, că “neamul” se actualizează şi devine prin “popor”. Această dinamică ni se înfăţişează complexă şi imprevizibilă, ca una ce angajează tot şirul generaţiilor istorice ale unui organism comunitar. De aceea, cum am arătat în polemica mai veche cu d-l Patapievici), se poate spune că nu există neamuri o dată pentru totdeauna rele, nici neamuri o dată pentru totdeauna bune. Ca orice realitate care cade (şi) sub incidenţa istoriei, neamurile nu sînt entităţi perfecte, pentru că omul însuşi nu (mai) este o fiinţă perfectă. Viaţa naţională se colorează şi ea, la toate nivelurile, de virtuţile sau de viciile umanului, iar neamul, ca ansamblu organic, se resimte, clipă de clipă, de starea fiecărui mădular [6]. Aşa cum insul uman nu poate fi judecat definitiv după o singură împrejurare a vieţii sale, ci o dreaptă judecată se cade să ia în seamă ansamblul acestei vieţi, tot aşa neamurile se cade să fie judecate în ansamblul existenţei lor istorice (tocmai de aceea precizam mai sus că adevărata lor judecată aparţine lui Dumnezeu şi că nu se poate face decît la sfîrşitul istoriei).
 
Conform învăţăturii creştine, există o certă solidaritate eschatologică între ins şi comunitatea căreia îi aparţine. Învăţăturii deja citate a Sf. Apostol Pavel, privind învierea fiecăruia “în rîndul cetei sale”, Sf. Ioan Teologul îi adaugă această viziune a Ierusalimului ceresc: “Şi neamurile vor umbla în lumina ei [a cetăţii sfinte], iar împăraţii pămîntului vor aduce la ea mărirea lor […] Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor” (Apocalipsa 21, 24 şi 26). Încă din vechime, evreii sugerau unitatea mistică în eternitate a insului cu spiţa lui, spunînd despre cel ce murea că “s-a adăugat la neamul său”. Biserica se roagă în mod curent pentru cei răposaţi să fie pomeniţi de Dumnezeu “cu tot neamul lor cel adormit”. Neamul este resimţit ca un fel de “sine lărgită” a fiecăruia dintre noi, avînd nu doar subzistenţă istorică, ci şi permanenţă transistorică.
 
Între “neam” şi “popor” există un raport analog – mutatis mutandis – cu cel dintre “Biserica văzută” şi “Biserica nevăzută”. Comunitatea mistică a neamului nu se substituie nicidecum comunităţii mistice a Bisericii (o asemenea înţelegere ar constitui o erezie de tip filetist, de care a fost păscut uneori naţionalismul romantic, ce nu s-a sfiit să vorbească chiar de o “mistică naţională”), ci este internă acesteia: nu atît ca parte într-un întreg, cît ca diversitate în unitatea întregului.
 
În teologia Părintelui Stăniloae, pe lîngă accepţiunea de comunitate mistică a generaţiilor etnice (la care ne vom adăuga cu toţii, pînă la sfîrşitul veacurilor, cu virtuţile şi cu păcatele noastre), neamul o mai are şi pe aceea de model/proiect dumnezeiesc etern care susţine şi guvernează realizarea în timp a unui destin comunitar [7]. (În acest sens, nu-i neavenit să spunem că libertatea făpturilor raţionale este şi o problemă de conformare sau de non-conformare la aceste cadre tainice ale ordinii divine: neamul, ca şi individul, îşi poate împlini destinul sau şi-l poate rata.)
 
Ţinînd seama de toate aceste dimensiuni teologice, confuzia dintre neam şi popor poate duce la grave neajunsuri pentru înţelegerea corectă a naţionalismului, care riscă să devieze uneori nu doar spre o supralicitare păgînă a naţionalului (cum a fost cazul rasismului german, a cărui critică ortodoxă a întreprins-o Nichifor Crainic în “Rasă şi religiune”), dar şi spre un cras populism demagogic şi conjunctural (cum este cel practicat astăzi la noi de Partidul România Mare sau de alte oficine naţional-comuniste, ieşite de sub pulpana vechii Securităţi).
 
 
În istorie există o linie a fiecărui neam [8], urmată şi îmbogăţită în măsuri variabile de şirul generaţiilor etnice. Ea, această linie a neamului, constituie axa esenţială a existenţei naţionale. Pe ea se întîlnesc, în ceea ce au mai reprezentativ, morţii şi viii, cei ce au fost, cei ce sînt şi cei ce vor fi; la capătul ei va sta întreagă, pentru dreapta judecată a lui Dumnezeu, vrednicia sau ne-vrednicia istorică a fiecărui neam. În dialectica istorică a vieţii naţionale, există generaţii care se învrednicesc mai mult şi generaţii care se învrednicesc mai puţin. Sau, am putea spune: popoare care trăiesc mai aproape de linia neamului lor şi popoare care, orbite şi decăzute, se îndepărtează considerabil de la această linie. Or, degenerarea unui popor poate să meargă şi pînă la frîngerea definitivă, încă de aici, a liniei istorice a unui neam; există destule exemple de neamuri care au părăsit definitiv scena istoriei prin nevrednicia uneia sau a mai multor generaţii succesive. Un neam se poate “stinge” atunci cînd poporul – ipostaza lui actualizată într-un anumit ceas istoric – decade atît de mult încît uită complet şi se îndepărtează de linia neamului, adică de formula specifică a vredniciei şi demnităţii lui. Cîtă vreme mai există însă în sînul unui popor măcar o minoritate ce urmează şi mărturiseşte linia neamului, acesta se poate salva prin ea. Acea minoritate va fi naţional reprezentativă: ea va constitui “elita mesianică” a neamului respectiv, capabilă să-l îndreptăţească în faţa lui Dumnezeu [9]. Căci, după vechea mărturie biblică (Ieşirea 18, 23-32), pentru o mînă de drepţi Dumnezeu poate salva/ierta întreaga Cetate...
 
Un popor ticăloşit trebuie mustrat cu asprime, tocmai în numele neamului, de către “drepţii” lui. Poporul nu trebuie absolutizat şi iubit orbeşte. Dacă el periclitează, prin nedesăvîrşirile clipei, existenţa veşnică a neamului, atunci adevăratul naţionalist are obligaţia morală şi istorică de a-l certa, trezindu-l din nemernicie, cum făceau proorocii din vechiul Israel – şi cum a făcut-o Mîntuitorul Însuşi (“Neam [popor] păcătos!” – le strigă El evreilor în mijlocul şi din sîngele cărora S-a întrupat ca om). Dumnezeu Însuşi îi ceartă pe cei pe care-i iubeşte, dojana nefiind decît semn al iubirii care veghează. Adevăratul naţionalist va fi, aşadar, cel care, iubindu-şi neamul pînă la sacrificiul de sine, va evita să-l mistifice sau să se mistifice. A vorbi necondiţionat numai în termeni superlativi despre poporul tău, oricît de rătăcit ar fi acesta, nu e atitudine de adevărat naţionalist, ci de jalnic demagog populist. Ca şi şovinismul, populismul este o formă de denaturare a naţionalismului; el apare de obicei ca apanaj al retoricii politicianiste, dispuse oricînd, pentru interesele sale imediate, să linguşească poporul, chiar în detrimentul destinului naţional. Este tocmai ceea ce au făcut în România ultimilor ani avortonii naţional-comunişti ai vechiului regim, dar şi anumite tabere ce s-ar dori sincer naţionaliste, fără a fi meditat însă cum se cuvine asupra temeiurilor mai adînci ale doctrinei şi atitudinii lor politice.
 
Adevăratul naţionalist nu caută să-şi în-cînte, ci mai degrabă să-şi des-cînte poporul, spre a-l lecui de bolile sau infirmităţile curente. El va fi “desfermecătorul” poporului, de pe poziţiile absolute ale Tradiţiei neamului. Un astfel de “desfermecător” a fost, bunăoară, Eminescu (azi atît de puţin sau de fals cunoscut, din păcate, în această ipostază trans-literară a personalităţii lui). Fără a fi o conştiinţă teologică sau o fire prea evlavioasă, el a înţeles, cu intuiţia geniului, dar şi cu răspunderea asumată a pedagogului naţional, că Biserica Ortodoxă este “Maica spirituală a poporului român”, că formula de creştere a unei naţiuni sănătoase este dată în însăşi tradiţia ei, că naţionalismul adevărat trebuie să se manifeste deopotrivă critic şi creator, iar românii să răspundă “misiunii” istorice pe care Dumnezeu le-a hărăzit-o: aceea de a fi “un strat de cultură la gurile Dunărei”.
 

Prin urmare, adevăratul naţionalism, întemeindu-se pe realitatea eternă a neamului, călăuzit de iubire, dar şi de luciditate, nu se poate confunda nici cu populismul, nici cu şovinismul. El nu-i decît valorificarea istorică firească şi exemplară, străină de orice extremism degradant, a fiinţei şi geniului naţional “întru” care am venit pe lume şi “întru” care sîntem chemaţi a ne împlini, fiecare după puteri, ca în “sinele nostru lărgit” sau în “conştiinţa noastră mai bună”.
 
Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă şi personalistă, poate cataliza, pe de o parte, dezvoltarea specifică şi armonioasă a fiecărei persoane umane în cadrul organismului său etnic (a fiecărui “eu” în cadrul lui “noi”) şi, pe de altă parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general al umanităţii (a fiecărui “noi unii” în cadrul lui “noi toţi”). Universalul este rînduit să se în-trupeze în formele particulare ale naţionalului, iar naţionalul este chemat să se dez-mărginească (iar nu să se anuleze!) în ecumenicitatea harică a Iubirii. “Naţiunile – scrie D. Stăniloae – sînt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfîrşită. Le vom suprima noi, vrînd să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestînd cînd una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină e şi în lumea ideilor dumnezeieşti” (“Scurtă interpretare…”).
 
Şi pentru că d-l Andrei Pleşu pare să ştie ceva ce d-l Horia-Roman Patapievici nu ştie (sau se preface a nu şti), îmi îngădui să-l mai citez o dată: “Apartenenţa la o naţiune sau alta este un dat providenţial, aşa cum este culoarea ochilor, statura şi tot ce alcătuieşte identitatea noastră particulară. Ca atare, această apartenenţă are un sens şi creează o răspundere. Nu te naşti întîmplător într-o anumită naţiune: există o marcă destinală în această împrejurare, există o comunitate istorică cu ceilalţi, există, mai ales, formidabila comunitate de limbă care leagă, în adînc, pe toţi utilizatorii ei. Şi există un rost al fiecărei naţiuni în istoria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o porţiune importantă a acestei istorii. Identitatea naţională e un fapt de la sine înţeles, care lucrează în noi clipă de clipă. Naţiunile sînt o realitate foarte puternică încă şi diversitatea lor este «sarea pămîntului». [...] Problema nu este a abandona sau a eluda tema naţiunilor, ci de a o pune la locul ei, fără emfaza secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fără obsesia confruntării duşmănoase şi a supremaţiei exclusiviste. Asumarea identităţii naţionale trebuie, cu alte cuvinte, să ia chipul unei ofensive a creativităţii...” (în Despre îngeri).
 
Se cade recuperat, în concluzie, acel naţionalism firesc care îmbogăţeşte şi deschide, cu grija de a-l separa tranşant de formele patologice ale suficienţei gregare şi de autoamăgirea (ca să nu zic automistificarea) cu care ne ispiteşte “vulgata bunului român”. Altfel spus, se cade redescoperită relaţia intimă dintre naturalul creat şi divinul necreat [10], reaşezîndu-ne, cu înţelepciune şi realism, pe coordonatele eterne ale lumii lui Dumnezeu. Se cade, în fine, să reînvăţăm lecţia adevăratei comuniuni, care înseamnă integrare organică a diversităţii existenţiale în marea unitate dinamică a Făpturii.
 

Sper că am reuşit să mă explic şi să arăt în ce măsură mă diferenţiez de d-l Patapievici, dar şi de orice naţionalism demagogic sau linguşitor. Iubesc sincer şi încăpăţînat neamul românesc, dar nu cu o iubire oarbă, ci mă simt dator, tocmai în virtutea acestei iubiri responsabile, să cert, atunci cînd mi se pare a fi cazul, poporul în numele neamului, chemînd ceea ce este trecător să se reorienteze după şi spre ceea ce este veşnic. Consider dojana – frăţească sau părintească – o expresie uneori necesară a iubirii şi a grijii faţă de neam. Nu fac, în această privinţă, decît să urmez – după puterile mele modeste – pilda lui Hristos, la nivelul de sus, şi pilda lui Eminescu, la nivelul de jos. Nimeni n-a iubit lumea mai mult decît Hristos şi nimeni n-a certat-o mai mult decît El. Nimeni n-a iubit lumea românească mai mult decît Eminescu şi nimeni n-a certat-o mai mult decît el. Iar marea mea grijă nu e aceea că aş fi prea aspru dojenitor, ci aceea că nu sînt suficient de vrednic ca dojana mea, mai blîndă sau mai aspră (după împrejurări), să aibă suficientă greutate într-o lume cu tot mai multe urechi închise şi tot mai resemnată în decăderea ei. De aceea rămîn cu încredinţarea că, fără să o excludă, mai presus de dojană rămîne rugăciunea. Dar despre aceasta frăţiile voastre ştiu şi pot mult mai mult decît mine şi de aceea n-aş putea încheia altfel această epistolă dureroasă ca o rană decît cerşindu-vă smerit să vă rugaţi neîncetat pentru neamul nostru greu încercat, dar şi pentru mine, nevrednicul şi păcătosul, care n-am decît rugăciune mică şi lumească.


Cu toată dragostea frăţească
şi buna nădejde întru Hristos,
Răzvan Codrescu


[1] Etnicul (sinteză inefabilă de sînge şi suflet) e asociat de obicei cu o anumită limbă şi cu un anumit spaţiu, dar între acestea nu-i o legătură indisolubilă sau o convergenţă necesară. Există în istorie şi neamuri care şi-au pierdut limba sau teritoriul, dar nu şi identitatea etnică, iar cazul cel mai relevant e chiar cel al poporului evreu. “Amestecul limbilor” nu constituie nicidecum un criteriu suficient în explicarea diferenţelor etnice sau a misterului etnogenetic.

[2] Statutul de “popor ales” al lui Iahve reprezintă însăşi axa istorică şi religioasă a iudaismului, iar ideea dominaţiei sale universale, pe cale de consecinţă, este limpede atestată în textul Legii (Tora): cf. Ieşirea 23, 22, sau Deuteronomul 7, 6 (discutabilă rămînînd doar extrapolarea acestei “alegeri” din planul religios în cel istorico-politic). În orice caz, spune o formulă celebră datînd din secolul X şi atribuită rabinului Saadia Hagga’on, “Poporul nostru este un popor numai în virtutea Torei”.

[3] Ba mai mult, Biblia ne încredinţează (cf. Deuteronomul 32, 8-9, dar şi Daniel 10, 13-21) că Dumnezeu a rînduit îngeri protectori fiecărui neam (de Israel văzînd El Însuşi). În cartea sa Despre îngeri (2003), controversatul Andrei Pleşu are un frumos capitol intitulat „Îngerii, muzica lumii şi naţiunile”, din care îmi îngădui aici cîteva spicuiri: „Toţi marii învăţaţi ai creştinismului timpuriu sînt de părere că, în economia divină, fiecare seminţie îşi are îngerul ei păzitor. Nu doar individul uman are, prin urmare, un înger [păzitor], ci şi poporul din care face parte. Iată, în acest sens, un pasaj semnificativ din Sf. Vasile cel Mare (sec. al IV-lea): «Ştim încă de la Moise şi de la Profeţi că există îngeri înainte-stătători ai tuturor naţiunilor... Aceste căpetenii şi guvernatori puşi să ocrotească şi să supravegheze popoarele ce li s-au dat în grijă sînt fără de număr». [...] Comentarii iudaice la legenda Turnului Babel (Testamentum Nephtali) precizează că răspîndirea pe întreg pămîntul a urmaşilor lui Noe s-a făcut cu ajutorul unei armate de 70 de îngeri, care i-au învăţat pe oameni 70 de limbi diferite. Origene consideră şi el că la originea limbilor naţionale stau îngerii (cf. infra, «Îngeri şi litere», pp. 204-206). Sîntem, aşadar, îndreptăţiţi să ne imaginăm că la temelia fiecărei comunităţi etnice se află un principiu spiritual, un înger, care se exprimă în felul de a fi al respectivei comunităţi, în destinul ei istoric, în limba şi cultura ei. [...] În asemenea măsură se identifică îngerii neamurilor cu neamurile pe care le păstoresc, încît, potrivit tradiţiei, ei vor fi chemaţi să răspundă o dată cu ele la Judecata de Apoi”. Hristos este însă mai mare peste îngeri şi în El avem supremul „interlocutor ceresc al fiecărui individ şi al fiecărei naţiuni”.

[4] În transliterare după originalul grecesc: hekastos de en to idiotágmati.

[5] Părintele Dumitru Stăniloae evoca, din teologia germană, sintagma Gottes Erhaltungsordnungen, “orînduirile dumnezeieşti de conservare a lumii”. Pînă la urmă, ca orişice realitate organică, neamul poartă spre Dumnezeu, Creatorul şi Rost(u)itorul – Logos-ul – lumii. Orice refuz sau siluire a realităţii fireşti este “partea diavolului”, negarea luciferică a creaţiei şi a ordinii ei divine.

[6] Părintele Stăniloae observa cu dreptate (cf. “Scurtă interpretare teologică a naţiunii”, în Ortodoxie şi românism) că nu împotriva neamurilor e de luptat, ci împotriva păcatului care sluţeşte (şi) neamurile: “Scoaterea neamurilor din starea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale, ci prin îndreptarea naturii omeneşti în general. Dacă ar fi ceva păcătos însuşi specificul naţional, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul unei naţiuni, căci toţi ar fi răi!”. Principial, neamul este şi nu poate să nu fie. El devine însă întru Bine sau întru Rău, după împrejurările istoriei. Aici, “sub vremi”, lucrurile sînt neclare şi amestecate (perplexae şi permixtae, cu terminologia augustiniană), într-o mişcare perpetuă, fiind întotdeauna loc şi de “mai rău”, şi de “mai bine”.

[7] “Astfel, creaţiunea propriu-zisă n-a constat într-o arătare a lumii în forma ei deplin dezvoltată, cu toate speciile şi varietăţile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai seminţele lucrurilor, dar în aceste seminţe se cuprind potenţial toate formele ulterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu, ca proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început, în Dumnezeu, deplin descoperit şi dezvoltat, în lume se arată pe rînd, în timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern [în sophía divină]. În ce priveşte pe om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam şi Eva. Dar în ei se cuprindeau potenţial toate naţiunile [neamurile]. Acestea sînt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dumnezeu. La baza fiecărui tip naţional acţionează un model dumnezeiesc etern...” (ibidem). Oricum le-ar numi – raţiuni/logoi, idei-voinţă, modele-forţă, esenţe, substanţe etc. – şi oricum le-ar concepe, creştinismul se întemeiază, pretutindeni şi totdeauna, pe certitudinea unor “idei” divine eterne, ce constituie – fie că le place, fie că nu “antiesenţialiştilor” – temeiurile şi ordinea metafizică a Creaţiei. Nu poţi fi creştin dacă nu accepţi, în însuşi spiritul Revelaţiei, o formă de esenţialism. Toată tradiţia creştină, atît cea răsăriteană, cît şi cea apuseană, mărturiseşte esenţialismul ca pe o consecinţă a creaţionismului. Este însă o deosebire fundamentală (pe care probabil că Vl. Lossky a formulat-o cel mai limpede, bunăoară în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, mai ales capitolele IV şi V, sau în Introducere în teologia ortodoxă, mai ales cap. II): Apusul, pe urmele lui Augustin, perpetuează, inclusiv prin Toma de Aquino, un esenţialism static de origine platoniciană (este esenţialismul sau substanţialismul prost, pe care-l cunoaşte şi e supărat un Patapievici, şi care confundă fiinţa neschimbătoare a lui Dumnezeu cu fiinţa schimbătoare a lumii, îngheţînd dinamismul creaţiei divine); Răsăritul, depăşind de devreme atît idealismul platonismului antic, cît şi formele de neoplatonism creştinat ale origenismului sau augustinismului, a promovat – prin Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ioan Damaschin etc. – un esenţialism dinamic sau energetic, consolidat definitiv prin marea sinteză palamită: este esenţialismul ce distinge între “fiinţa” şi “lucrarea” lui Dumnezeu, raţiunile lucrurilor ţinînd de sfera “energiilor necreate”, a “dumnezeirii de jos” despre care vorbea Sf. Grigorie Palama, prin care făptura se împărtăşeşte haric şi progresiv – liberă de orice fixism fatalist – din slava atotcuprinzătoare şi atotţiitoare a Creatorului ei, chemată fiind la în-dumnezeire (theosis). D. Stăniloae insistă şi mai tîrziu (în Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1) pe acest caracter ortodox, “maleabil” sau “flexibil”, al raportului dintre raţiunile eterne şi “raţiunile plasticizate”.

[8] Sintagma “linia neamului” se întîlneşte, cu o accepţie asemănătoare, şi la Corneliu Codreanu (în Pentru legionari).

[9] Problema elitei este fundamentală, în pofida discreditărilor ei actuale. Întreaga istorie se întemeiază pe un “paradox” pe care Marx n-a reuşit să-l înlăture prin decret ideologic: calitativ, majorităţile n-au fost niciodată reprezentative. Ele se manifestă cantitativ: “umplu” o formă istorică sau alta, dar nu pot da ele însele formă istoriei. Bună sau rea, istoria o fac elitele (sau falsele elite) – deci minorităţile calitative (sau care se pretind ca atare) – din sînul unei comunităţi. De cînd lumea, cei puţini au decis pentru cei mulţi. La noi şi aiurea, comunismul (ca şi neocomunismul succesiv) s-a întemeiat pe lichidarea sau marginalizarea elitelor autentice, decapitînd calitativ naţiunea. El a instaurat puterea discreţionară a falselor elite, sub camuflajul pur demagogic al “voinţei proletariatului/poporului”. Noi avem trebuinţă astăzi, înainte de toate, să ne crească la loc capetele retezate de comunişti. Nu este vorba aici, se înţelege, doar de aşa-numitele elite profesionale, nici de cele economice, cît de o adevărată elită naţională, definită în primul rînd moral, care să redibuiască “linia neamului” şi să ne readucă “în fire”. O astfel de elită nu se poate constitui decît în duhul Ortodoxiei, care reprezintă axa spirituală a dăinuirii româneşti. Cum au dovedit-o anii din urmă, orice “elită” străină de acest duh rămîne inoperantă la nivel naţional. În acest punct îi dau toată dreptatea d-lui Mircea Platon, principalul teoretician al “României profunde”.

[10] N. Crainic: “... naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează; Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvîrşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu” (“Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin”, în Ortodoxie şi etnocraţie). 


Sursa: Blog Răzvan Codrescu

 

Cele mai citite articole


Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79
 
  Copyright © 2007-2011 Editura Christiana
Webdesign  ArtGround.ro
 
 
escort bayan