7 ani de la săvârşirea părintelui Galeriu (II) PDF Imprimare Email

 
 
Părintele Galeriu
 
De la tinereţea fără bătrâneţe
la viaţa fără de moarte


Preoţii trec, bisericile rămîn… La “Sf. Silvestru”, biserica pe care Părintele Galeriu a prefăcut-o în frunte a parohiilor bucureştene din ultimul sfert de veac, evlavia îşi înalţă mai departe cîntările, iar bucuria praznicelor străluminează sufletele şi chipurile credincioşilor. Au însă mulţi dintre ei o strîngere de inimă, căci gîndul alunecă mereu, înfiorat, spre cel ce s-a mutat de la noi, dar al cărui duh continuă parcă să dea tîrcoale zidurilor ce au reverberat de atîtea ori la glasul lui ca un tunet suav. Iar afară, peste mormîntul cu flori întotdeauna proaspete, lumina îngenunchează ca spre o tainiţă a ei…

De un leat cu România împlinită între hotarele ei fireşti, Părintele Galeriu (21 noiembrie 1918 – 10 august 2003) a fost trimis s-o cheme, cu glas mare, din pustia acestui veac, la cealaltă împlinire, mai presus de hotarele Firii: împlinirea în Duh.
 
Dumnezeu n-a căutat la puţinătatea noastră şi ni l-a dăruit la vreme de cumpănă, ca să străbatem, agăţaţi de sutana lui de lumină, prin bezna de iad a comunismului. Chitul roşu a căutat să-l înghită în pîntecul lui cu zăbrele, dar Dumnezeu a vrut să fie vărsat afară, ca să strige prooroceşte, ca-ntr-o altă Ninive, dreptatea Celui Preaînalt.
 
La Biserica “Sf. Silvestru”, pe care a prefăcut-o în Templu suprem al Cetăţii, Părintele Galeriu s-a făcut pe sine cuvînt crucificat păstorilor şi turmei, răscumpărînd vremurile, cu smerită măreţie. Jertfa, ca temei de înviere, cum însuşi a spus-o, a fost pasiunea lui de o viaţă. Ca preot, ca duhovnic, ca profesor, ca orator public, pe Părintele Galeriu toată lumea îl asalta şi pentru toţi găsea o fărîmă de timp şi de tărie. În vremea din urmă părea obosit, dar se aprindea vorbind şi parcă o putere de sus pogora mereu asupra lui, însufleţindu-l. Zăbovea în el, atotprimenitoare, tinereţea fără bătrîneţe a harului…
 
Şi iarăşi, Dumnezeu n-a căutat la puţinătatea noastră şi a făcut să rămînă stîlp viu de lumină în urma Părintelui Dumitru Stăniloae, Bogoslovul neamului românesc. La răscruce de veacuri şi de milenii, Părintele Galeriu a fost – dincolo de toate cîrtirile, de care la noi nu scapă nici sfinţii! – figura tutelară a gîndirii teologice româneşti de după prăbuşirea comunismului, iar Ortodoxia a respirat prin plămînii lui ca prin puterea unei stihii însufleţite...
 
La 10 august 2003, în Secţia de Anestezie şi Terapie a Spitalului Clinic Universitar din Bucureşti, la ceasul cînd se îngînă lumina cu întunericul, n-a dispărut un om, ci o instituţie. În contextul cel mai ingrat al istoriei noastre, Părintele Galeriu, înţelept ca şarpele şi curat ca porumbelul, găsise calea mărturisitoare spre lamura neamului, aducînd la asumarea credinţei şi a vieţii creştine o adevărată oştire de tineri intelectuali, care au albit cu vrednicie sub călăuzirea lui duhovnicească…
 
Cînd ne este greu fără Părintele Galeriu, mîngîiere să ne fie încredinţarea nestrămutată că ne veghează nevăzut din ceruri, iar în cuvîntul lui, fie şi citit dintr-o pagină de carte sau de internet, învie răbdător pentru fiecare dintre noi, în acel “acum” inepuizabil despre care îi plăcea să vorbească adesea – şi de unde nici o moarte nu-l mai poate răpi.

Reproduc aici, spre şi mai multă neuitare, două texte ce-i poartă semnătura – în literă şi în duh: un scurt cuvînt rostit în urmă cu exact 20 de ani, la Sala Palatului, cu ocazia înfiinţării Forumului Oamenilor Liberi de Cultură şi Artă – abrev. FOLCART (cf. site-ul www.ucenic.go.ro/art15.htm), şi unul dintre ultimele sale texte publicate antum, inclus ulterior şi ca postfaţă la ediţia a doua a crestomaţiei Paulescu pe care am îngrijit-o (cf. vol. Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Editura Christiana, Bucureşti, 2009, pp. 282-291).


Răzvan CODRESCU




PĂRINTELE GALERIU:

UNIVERSITATEA: INSTRUCŢIE ŞI EDUCAŢIE


În Marea Sală a Palatului – de necrezut, dar adevărat! – se face rugăciune pentru studenţi şi deopotrivă pentru dascăli. [...] “Păzeşte-i să propăşească în ştiinţă, în adevăr şi în dragoste”... Particip cu întreaga mea fiinţă ca fiu al neamului şi al Bisericii, ca slujitor al credinţei într-o societate cu o economie liberă şi cu o inteligenţă liberă!
 
Timpurile trecute, cu darul lui Dumnezeu depăşite, au stat sub semnul unor erori fundamentale, care au putut aliena – şi chiar au mutilat în unele situaţii – sufletul omenesc.
 
Bătrînii spuneau: Mens agitat molem [Vergiliu, Eneida, VI, 727: “Mintea mişcă mulţimile”].
 
Aş numi:
- în locul lui Dumnezeu a fost situată natura;
- în locul spiritului de bază al existenţei, Spiritului Creator, a fost situată materia;
- în locul credinţei religioase revelate a fost instituită ideologia;
- în locul persoanei creatoare de valori a fost impusă masa;
- în locul libertăţii a fost aşezată dictatura, care adesea a strivit persoana;
- în locul iubirii şi unirii între cunoaştere şi iubire a fost pusă o ştiinţă fără Dumnezeu;
- în locul lui Dumnezeu s-a instituit omul, care se credea pe sine dumnezeu, dar fără de Dumnezeu.
 
Mulţumesc cu veneraţie acelora care m-au invitat, nu pentru persoana mea modestă, ci pentru acest act creator.
 
Îngăduiţi o legătură între Cult şi Cultură, întrucît cultul divin are trei obiective sau trei scopuri esenţiale: doxologic (adică de a preamări înţelepciunea, sophía divină); sfinţitor (adică de a sfinţi pe om prin revărsarea harului); didactic. Aceste obiective sau scopuri le poartă şi adevărata cultură (care, de altfel, din cult se trage – şi etimologic, şi funcţional).
 
Comunicarea cu Dumnezeu este un schimb de daruri: eu Îi ofer preamărirea, El îmi oferă darul Lui, sfinţirea Lui, Lumina Lui. Nu ne-a spus El: “Eu sînt Lumina lumii” (Ioan 8, 12)? Îmi vine şi îmi stăruie în minte imaginea unui Pedagog.
 
Instrucţia este o sumă de pietre într-un sac: oricît de mare este sacul, ele tot pietre rămîn.
 
Educaţia este o sămînţă într-un ghiveci: oricît de mică este sămînţa, ea va rodi, va creşte şi se va dezvolta.
 
Să fie acesta început al activităţii FOLCART – un for de instrucţie şi educaţie: tineretul care a deschis noul orizont să se dezvolte în plenitudinea persoanei.
 
Şi deopotrivă ştiinţa, arta, iubirea, adevărul – în orizontul cinstirii şi înnoirii neamului.
 
Universitatea este şi va fi totdeodată şi Instrucţie, şi Educaţie. Pedagogia este ştiinţa şi arta educaţiei.
 
Toate dimensiunile umane se vor întruni astfel pentru a făuri personalitatea. Persoana este un mod unic, cu o manieră unică de a asuma totul după chipul lui Dumnezeu şi spre asemănarea cu El. Şi dacă Dumnezeu este Înţelepciune, Cunoaştere şi Iubire, spre aceasta trebuie să tindă şi omul.
 
Aşa să ne ajute Dumnezeu.




PĂRINTELE GALERIU:

DOCTORUL NICOLAE C. PAULESCU –
“CEL MAI MARE INTERPRET ŞTIINŢIFIC AL DIVINITĂŢII”


De ziua sărbătorii Naşterii Maicii Domnului, duhovniceşte sîntem îndemnaţi să aducem un omagiu lui Nicolae C. Paulescu – a cărui descoperire epocală în serviciul umanităţii din anul 1921 [pancreina: o primă formă de insulină] a fost prăznuită în zilele din urmă ale lui august 2001 [2001: Anul Paulescu]. Paulescu a trăit în lumina de taină a Preacuratei, menită a fi deopotrivă Fecioară şi Mamă; altfel spus, menită a uni, în simbioză de har, castitatea şi maternitatea. În castitatea pură a spiritului vezi adevărul şi în iubire maternă iubeşti lucrarea şi rodul adevărului, cum iubeşte mama, jertfelnic, pruncul. În acest sens, Revelaţia divină pune în lumină taina Preacuratei ca paradigmă în opera mîntuirii. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfînt, „Duhul Adevărului”, şi din Fecioară. Ea a fost pregătită ca „vas ales”. Patriarhul Filotei al Constantinopolului, tîlcuind cuvîntul Pildelor lui Solomon: „Înţelepciunea şi-a zidit casă…” (9, 1), o arată pe Maica Domnului drept „casă a Înţelepciunii lui Dumnezeu”, a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Biserica, în Acatistul dedicat dumnezeieştilor ei Părinţi, îl cinsteşte pe Sf. Ioachim rostind: „Bucură-te că tu pe toţi părinţii ai întrecut…/ te-ai învrednicit a fi părinte Maicii lui Dumnezeu”, iar pe Sf. Ana de asemenea: „Bucură-te că prin naşterea ta s-a stins datoria păcatului…/ s-a ţesut cortul Împăratului”. Şi, într-adevăr, Ioachim şi Ana şi-au primit darul Naşterii Preacuratei la bătrîneţile lor, întru care, după cuvîntul Sfîntului Maxim Mărturisitorul, firea „şi-a apropiat limpezimea cea dintru început”. Iar, după inspiratul cuget al lui Ion Heliade-Rădulescu, „Mesia, sau Logosul, prin natura Sa avea să fie rodul Sfîntului Duh, care, peste tot în Evanghelii, în Epistolele Apostolilor, în Cărţile Părinţilor Bisericii, e slăvit şi înţeles ca Duhul Adevărului… Deci raţiunea este rodul Duhului Adevărului. Dar unde e conceput Logosul de către Duhul Adevărului? – În sînul unei Fecioare” [1]. De aceea, în înţelesul adînc al descoperirii dumnezeieşti, nu te poţi realiza, împlini ca om de ştiinţă, ca filosof, deci iubitor de înţelepciune, ca artist şi în orice alt act creator, decât în duhul acesta al Preacuratei, hărăzită a fi, cum s-a rostit mai sus, deopotrivă Fecioară şi Maică.
 
Nicolae C. Paulescu nu numai că aduce, prin gândirea şi opera lui, un omagiu Maicii Domnului, ci însăşi viaţa lui, în întregul ei, a fost un omagiu adus Maicii Domnului, prin care se revelează, în simbioză pilduitoare, castitatea şi maternitatea. La moartea lui, Nicolae Iorga, pe atunci prim-ministru, scria: „Profesorul Paulescu… a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfînt”. Şi preciza: „Cine l-ar fi văzut, discret, rece, tăcut, nu şi-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credincioşi, pentru ca revelaţia să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui”. E mărturia unui savant cu operă uriaşă, la adresa altui savant de aceeaşi măreţie. Ceea ce, de sesizat, îl distingea sacru pe Paulescu, după mărturia lui Iorga, era harul, viaţa pînă la sfinţenie a acestui om. În acest sens i-am văzut viaţa ca un omagiu adus Maicii Domnului, Fecioară şi Mamă, ştiind că munca lui de savant era însoţită, susţinută, luminată de puritatea lui morală, de castitatea lui. Ar trebui ştiut, o dată mai mult, că în nici un domeniu al existenţei nu se poate realiza, împlini o operă autentică fără această simbioză între munca ştiinţifică pentru adevăr şi sfinţenia vieţii întru adevăr. Numai atunci, după cuvîntul Mîntuitorului, „Adevărul te face liber”.
 
Nicolae C. Paulescu face parte dintre acele spirite mari, dedicate întregului adevăr, văzut cu ochii omului de ştiinţă, cu ochii filosofului, cu ochii omului credincios. Gîndirea, opera lui reprezintă un crez, cunoscut, trăit, mărturisit, ca adevărul credinţei, ca Ortodoxia căreia i-a fost fiu fidel, cu devoţiune, pînă la consimţămîntul smerit al savantului de renume mondial de a fi, totodată, epitrop al bisericii lui parohiale.
 
Viziunea lui ştiinţifică, definită de ucenicul şi biograful lui, dr. docent V. Trifu, ca Fiziologie filosofică [2], este sintetizată în cele trei prelegeri publicate succesiv în anul 1905: Finalitatea în biologie (14 februarie), Materialismul (16 februarie), Suflet şi Dumnezeu (18 februarie). Aceste expuneri, numite de el, simplu, „lecţii”, constituie mesajul capital al gîndirii, al concepţiei lui despre existenţă şi viaţă, şi ni se revelează ca un catehism ştiinţific al oricărui intelectual autentic.
 
Tema fundamentală a gîndirii lui, ca profesor de fiziologie, a fost finalitatea, potrivit propriu-zis specialităţii pe care a îmbrăţişat-o: finalitatea în biologie. Ceea ce va preocupa permanent gîndirea secolului XX – spre pildă, pentru un Merleau-Ponty, omul este dedicat sensului, iar Jean Lacroix afirmă: „Dumnezeu este sensul lumii, iar lumea este limbajul” – Paulescu văzuse adînc, încă la începutul secolului şi în plin materialism, văzuse în sens statutul fundamental al existenţei, al creaţiei, respectiv al fiinţei vii. Orice existenţă, orice fiinţă vieţuitoare, în organizarea ei, de la celulă la ţesuturi, organe, aparate, ne dezvăluie deodată „un plan prestabilit”, căruia, cum observase Claude Bernard, fiinţa i se supune ca „unui ordin primit la origine, şi căruia i s-au supus, de asemenea, părinţii, moşii şi strămoşii ei, de cînd rasa şi specia ei există”. Întreg acest plan e dirijat către un scop, „prezintă un caracter evident de finalitate”. „Finalitatea morfologică şi fiziologică reprezintă, aşadar, pentru Paulescu, trăsătura distinctivă a fiinţelor vieţuitoare”. Finalitatea ni se dezvăluie atunci ca „un întreg fondator” al vieţii, care călăuzeşte tainic făptura şi care numai în om se conştientizează. Această realitate profundă a vieţii se manifestă prin instincte, individuale şi sociale, numite semnificativ de Paulescu „legi divine”. Şi de observat cît de clar distinge el între normalitate şi maladie. El vede firească relaţia dintre normalitate şi finalitate, în finalitate dezvăluindu-se sensul creator al existenţei, şi consemnează eroarea pe care o comit unii savanţi „care văd finalitate în maladii, cînd finalitatea nu există decît în fiziologie”; în timp ce maladia constă tocmai în distrugere, se arată ca o inversiune a finalităţii, a sensului creator al existenţei.
 
Privind materialismul, Paulescu a arătat că această doctrină „păcătuieşte grav în contra regulilor celor mai elementare ale logicii: – închide ochii în faţa caracterului de finalitate, caracter distinctiv al faptelor vitale; – identifică, printr-o confuzie, fiinţa vie cu cadavrul său, cu un corp brut; – e rezultatul unui raţionament fals, care presupune că în natură nu există nimic în afară de ceea ce cade direct sub simţurile noastre; or, se ştie că chiar materia, aşa cum o concep materialiştii, scapă acţiunii lor directe; – doctrina materialistă este incapabilă să explice faptele vitale, morfologice şi fiziologice; astfel, ea nu poate da seama nici de formarea, după un plan prestabilit chiar la începutul vieţii, a unor organe care nu vor funcţiona decît mai tîrziu; nici de evoluţia care se efectuează în vederea reproducţiei; nici de înlănţuirea sau coordonarea fenomenelor vitale în vederea unei serii de scopuri, al căror termen ultim este subzistenţa individului şi perpetuarea speciei”.
 
Privind doctrina „generaţiei spontanee”, potrivit căreia „fiinţele vieţuitoare derivă din substanţa brută în mod spontaneu, adică fără alte intervenţii decît aceea a energiei pe care o posedă materia acestei substanţe”, Paulescu aduce ca răspuns demonstraţia critică a lui Pasteur, care „a expulzat această teză pentru totdeauna din ştiinţă”. De altfel, savanţii, în consens, afirmă că „în condiţiile experimentale cele mai diverse pe care le putem imagina, ea [generaţia spontanee] nu se produce niciodată”, întrucît „fiinţa vieţuitoare nu se formează decît prin filiaţie, prin intervenţia unui organism viu, pre-existent”. Şi această a doua prelegere se încheie cu fraza: „Materialismul nu este decît un ţesut de erori, o doctrină răufăcătoare care împiedică progresul ştiinţei vieţii”.
 
În a treia prelegere, Suflet şi Dumnezeu, Paulescu se ocupă, mai întîi principial, de ipoteza darwinistă. El observă că „doctrina darwinistă (transformistă, evoluţionistă) pretinde că fiinţele vieţuitoare sînt supuse la un fel de alegere, de selecţie, care recunoaşte trei factori principali: variabilitatea, ereditatea şi lupta pentru existenţă”. Aceşti factori se manifestă astfel: variabilitatea produce modificări ale caracterele vieţuitoarelor, utile sau vătămătoare individului; ereditatea transmite modificările descendenţilor; lupta pentru existenţă are ca efect exterminarea fiinţelor care, prin variabilitate, au suferit modificări inutile sau vătămătoare ale caracterelor lor; ea nu lasă să subziste şi să se perpetueze decît acele fiinţe ale căror caractere s-au modificat în sens util. „Această ingenioasă ipoteză, capabilă să explice admirabila armonie ce domină lumea vieţuitoare, fără să recurgă la intervenţia cauzelor finale, a fost primită de materialişti cu un entuziasm indescriptibil, întrucât ea salva sistemul lor de falimentul ce-l ameninţa”, zice Paulescu. Dar, totodată, el dovedea: „Observaţia prelungită timp de mai multe mii de ani constată că omul rămîne om; cîinele, cîine; stejarul, stejar”. Şi Darwin „nu aduce nici un fapt care să demonstreze în mod evident transformarea măcar a unei specii actuale într-o altă specie actuală”. Astfel că motivele pe care se bazează Darwin „sînt iluzorii… în natură nu se produce nici o variabilitate nedeterminată şi nelimitată a oricărui caracter, nici transmisie ereditară definitivă a tuturor modificărilor dobîndite”.
 
În schimb, viziunea lui Paulescu va fi confirmată de profundele cercetări în biologie ce vor urma. Jacques Monod, laureat al Premiului Nobel pentru Biologie în 1965, într-un studiu elaborat ulterior, ca un corolar al operei lui, Le hazard et la nécessité, defineşte mesajul „esenţial al ştiinţei moderne privind ontologia viului prin aceste trei proprietăţi care conferă identitate acestei ordini a realului şi o deosebesc de restul universului: a) teleonomie (= fiinţele vii sînt înzestrate cu un proiect pe care îl reprezintă în structurile şi îl realizează prin performanţele lor); b) morfogeneză autonomă (= fiinţele vii sînt maşini chimice care se construiesc pe ele însele potrivit unui determinism autonom, riguros, implicînd o «libertate» cvasitotală faţă de agenţi sau condiţii exterioare); c) reproducere invariantă (= fiinţele vii sînt maşini care se reproduc în mod invariant)” [3].
 
Astfel, aşa cum spusese Paulescu, stejarul rămîne stejar, bobul de grîu rămîne bob de grîu, mieluşelul rămîne mieluşel. Încă şi mai profund, cum exclamase Psalmistul: „Hotar ai pus pe care nu-l vor trece…” (Psalm 103, 10).
 
Dar tot mai pregnant Paulescu stăruie dovedind că „finalitatea vitală nu este efectul întîmplării, ci… recunoaşte drept cauză un agent care a conceput scopul morfologic şi fiziologic al fiinţei vieţuitoare şi care coordonează mijloacele pentru atingerea acestui scop”.
 
Privind hazardul invocat adesea de unii oameni de ştiinţă, e nimerit să subliniem cuvîntul lui H. Poincaré că „hazardul nu e decît măsura ignoranţei noastre”, iar Ch. Péguy vedea în el „logica lui Dumnezeu”.
 
Dar ce reprezintă sufletul, în viziunea savantului român? Paulescu îl defineşte drept „agent al finalităţii vitale”. Agent sau subiect, am zice, prin care toate „actele vitale ale fiecărei fiinţe formează o grupare armonioasă, în care totul concordă şi nimic nu se contrazice!”.
 
Şi încă mai analitic, precizează: „Sufletul e agentul ce reglează divizia celulelor, diferenţierea lor, dispoziţia lor după un plan prestabilit în vederea formării unor organe cu funcţii speciale… Sufletul prezidă la evoluţia fiinţei şi realizează reproducţia ei. Absenţa lui constituie moartea”. Dar, o dată cu aceste însuşiri, sufletul „are ca atribut conştiinţa, e imaterial şi unic pentru fiecare fiinţă vieţuitoare”.
 
Şi aici Paulescu e confirmat de cercetările şi observaţiile altor mari savanţi ai secolului, între aceştia John C. Eccles (Premiul Nobel pentru Medicină în 1963), care afirmă: „Problemele legate de unicitatea resimţită de fiecare eu au fost neglijate de filosofia contemporană. Se poate presupune că aceasta e datorită materialismului ambiant, care nu vrea să vadă problemele fundamentale pe care le pune experienţa spirituală. [...] Eu mă voi concentra asupra evenimentului cel mai extraordinar în câmpul experienţei noastre, adică venirea la existenţă a fiecăruia dintre noi ca autoconştiinţă unică. E un miracol pentru totdeauna, dincolo de posibilităţile de explicare ale ştiinţei”. Şi adaugă: „Pentru că soluţiile materialiste sînt incapabile să explice experienţa unicităţii noastre, eu mă simt constrîns să atribui unicitatea eului (sau a sufletului) unei creaţii spirituale de ordin supranatural. Pentru a mă exprima în termeni teologici: fiecare suflet este o creaţie divină nouă, implantată în foetus la un moment cuprins între concepţie şi naştere. Este certitudinea existenţei unui nucleu interior de individualitate unică şi care face necesară ideea acestei creaţii divine” [4].
 
Potrivit viziunii şi credinţei lui Paulescu, „zămislirea se face în momentul întîlnirii celor două celule sexuale, a căror unire formează oul fecundat. În acel moment, Dumnezeu trimite Sufletul, adică artistul incomparabil care, supunîndu-se poruncii divine, se pune imediat pe lucru, ca să-şi construiască trupul în care va vieţui…” [5] şi să conducă făptura umană către scopul desăvîrşirii ei.
 
Iar în final, pe această cale ştiinţifică, Nicolae Paulescu ajunge la mărturia lui Dumnezeu. Definind încă de la prima prelegere „ştiinţa drept cunoştinţa prin cauze”, pe acest principiu al cauzalităţii – altfel zicând, „nimic nu se face fără cauză” – el arată cum „clinica, biologia şi fiziologia i-au revelat cu o splendidă claritate pe Creator – Cauza primară”. În acest sens, trăind viu, realist, finalitatea, el mărturiseşte: „Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii, nematerială, unică şi înţeleaptă, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu”, proclama Paulescu, în faţa studenţilor săi uimiţi şi fermecaţi [6].
 
Sufletul lui aspirînd la o tot mai deplină înţelegere şi mărturie a Adevărului, se simte convins să spună, într-o conştiinţă a plenitudinii: „Ştiinţa vieţii m-a condus să zic într-o lecţie precedentă: Cred în Dumnezeu! Aceeaşi ştiinţă mă face astăzi să adaug: Şi în Iisus Hristos!”.
 
Şi relevînd înţelegerea spirituală, duhovnicească, a Evangheliei, trăsătura distinctivă a Crezului creştin în „spiritul divin al Adevărului”, el îşi încheie a treia operă de Fiziologie filosofică zicînd: „Înaintea acestui spirit al Adevărului mă închin strigînd: Cred în Duhul Sfînt!”. Contemplă astfel unitatea revelaţiei Treimii în armonie divină, în care vede adînc taina Iubirii – har şi dar de care se împărtăşeşte toată făptura şi tot omul. Şi aşa, el nu vede decît „uriaşa simbioză, strînsa dependenţă reciprocă ce uneşte toate fiinţele vieţuitoare, şi admirabila armonie ce domină întreaga creaţie”, pe care o numeşte, plin de admiraţie, „Împărăţia lui Dumnezeu”. Şi adînceşte: „Prin urmare, legea supremă, care conduce societăţile naturale, la oameni şi la animale, este Iubirea” [7]. Cu certitudine, atunci, trebuie spus că în această viziune a iubirii, a înţelegerii vieţii, însăşi marea lui descoperire în slujirea cu iubire a omului – descoperirea insulinei – a fost rod al concepţiei şi muncii lui în universul Iubirii; întrucît acest hormon „reglează metabolismul glucidelor, ca şi al lipidelor, protidelor şi mineralelor din organism”, deci restaurează ordinea, armonia în structurile vieţii, astfel că în întregime existenţa noastră se conduce, din adânc, de lumina Iubirii. Şi, în acest sens, în viziunea fiziologiei lui medicale, Paulescu se arată, cum s-a zis, „cel mai mare interpret ştiinţific al Divinităţii”.
 
Interpretînd Cuvîntul divin al Evangheliei: „Iar cînd va veni Fiul Omului întru mărire… El va zice celor de-a dreapta Sa: Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia… Căci bolnav am fost şi M-aţi îngrijit… Amin zic vouă; de cîte ori aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut-o…”, Paulescu notează: „În spital veţi mai găsi şi oameni de alte naţii, ca unguri, greci, evrei, ori toţi aceşti oameni primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fiindcă Dumnezeu vrea ca iubirea ce-I datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci”.
 
Şi, de neomis, el trăia şi taina Bisericii, pe care o vedea drept aşezămîntul ideal, „stabilit de Însuşi Dumnezeu”. S-a arătat „întotdeauna credincios fiu al Bisericii strămoşeşti” şi recomanda numeroşilor săi ascultători „să cunoască şi să sprijine Biserica românească, întrucît aceasta, înţeleaptă şi cuminte, nu a luat parte la dezbinarea lumii creştine”. Înţelegea, autentic şi real, că Biserica Ortodoxă Română, într-o simbioză sacră, unea în Duhul dreptei credinţe sufletul românesc cu latinitatea limbii, în deschidere către întregul Occident, către tot omul din lume.

Note: 

[1] Souvenirs et impréssions d’un proscrit, Paris, 1850, p. 23.
[2] Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică, I, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1944.
[3] Cf. Vasile Tonoiu, „În căutarea unei «noi alianţe»”, în vol. Raţiune şi credinţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, pp. 34-35.
[4] John Eccless, Évolution du cerveau et création de la conscience, Flammarion, Paris, 1994, pp. 315-317.
[5] Cf. Dr. V. Trifu, op. cit., p. 34.
[6] Cf. Dr. V. Trifu, op. cit., p. 134, şi Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de „suflet” şi „Dumnezeu” în fiziologie, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 115.
[7] Cf. Dr. V. Trifu, op. cit., p. 32.

Părintele Cristian Galeriu, nepotul şi urmaşul întru preoţie
al Părintelui Constantin Galeriu

 

Cele mai citite articole


Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79
 
  Copyright © 2007-2011 Editura Christiana
Webdesign  ArtGround.ro
 
 
escort bayan