Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste PDF Imprimare Email
În curînd la

EDITURA
CHRISTIANA:



CUPRINS


Prefaţă (de Răzvan Codrescu)
Notă asupra ediţiei

FORTUL 13 
Convorbiri din detenţie

SECRETUL FORTULUI 13
Reeducări şi execuţii

LA CAPĂT DE DRUM
Învinşi sau învingători?

Alte volume publicate de Marcel Petrişor
Postfaţă (de Lucian D. Popescu)


NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI


Scrisă – cu toate riscurile implicite – înainte de 1989 şi concepută din capul locului ca un roman bazat pe experienţa de fost deţinut politic a autorului, această carte n-a putut fi însă tipărită decît după căderea regimului comunist. Prima ei ediţie a apărut în trei volume, în perioada 1991-1997, la trei edituri (Meridiane – Bucureşti, 1991; Timpul – Iaşi, 1994; Institutul European – Iaşi, 1997), în condiţii mai degrabă modeste. Cartea ocupînd un loc de seamă în literatura închisorilor comuniste din România, iar tirajele tuturor celor trei volume ale ediţiei întîi fiind demult epuizate, se impunea o nouă ediţie îmbunătăţită, pe care şi-a asumat-o Editura Christiana (în cadrul colecţiei „Cruciaţii secolului XX”*), cu opţiunea pentru reunirea celor trei volume anterioare într-un singur volum masiv, în interiorul căruia cele trei părţi care-l alcătuiesc păstrează titlurile şi subtitlurile fiecărui volum iniţial. Dacă noul titlu general al cărţii – Cumplite încercări, Doamne! – aparţine autorului, subtitlul acestei a doua ediţii (Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste) este unul editorial, propus autorului şi încuviinţat de acesta ca atare.
 
În varianta iniţială (atît manuscrisă, cît şi tipărită), din motive de discreţie sau prudenţă (explicabile contextual la data redactării), numele celor aflaţi încă în viaţă fuseseră înlocuite de autor cu nume fictive (Marcel Petrişor – Mircea Petre, Gheorghe Calciu – Gore Bolovan, Popa Ţanu – Popa Ranu, Crăciun – Baciu etc.) sau fuseseră date doar cu iniţialele lor (Voicu Andreescu – V. A., Papacioc – P. etc.). În ediţia de faţă le sînt restituite numele reale, ceea ce creşte considerabil interesul documentar al cărţii.
 
Textul a fost integral revăzut şi substanţial adăugit de autor. S-au operat îndreptări sau unificări de structură, ortografie şi punctuaţie. În unificarea grafică a unor nume proprii s-a ţinut seama, de regulă, de forma cea mai frecventă în uzul curent sau, cînd a fost cazul, de forma folosită preferenţial de purtătorii numelor respective sau de familiile lor (Alexandru Ghyka, bunăoară).
 
Puţinele note de subsol, atunci cînd nu sînt ale autorului, poartă indicaţia: (N. ed.). Prefaţa (Răzvan Codrescu) şi postfaţa (Lucian D. Popescu) includ date biografice sau istorice ce pot fi de folos cititorului pentru cît mai buna înţelegere a unor situaţii, relaţii sau referinţe din text. La sfîrşit, am inclus şi o listă bibliografică a volumelor – romane, povestiri, însemnări memorialistice, note de călătorie, studii şi eseuri – publicate de autor de-a lungul vremii (din 1971 pînă în 2008).
 
Fotografia de pe coperta I a fost făcută la închisoarea Jilava, în 2010, de postfaţatorul cărţii. Fotografia de pe coperta IV, cu autorul la el acasă, a fost făcută de îngrijitorul ediţiei, cu cîţiva ani mai devreme.
 
Autorul şi Editura aduc mulţumiri tuturor celor care, într-un fel sau altul, au contribuit la realizarea, difuzarea şi mediatizarea acestei a doua ediţii, şi în special doamnei Dana Konya-Petrişor, doamnei Larisa Barbu, domnului Lucian D. Popescu şi ostenitorilor de la S. C. Lumina Tipo (Bucureşti).

R. C.

* Colecţie în care au mai apărut în ultimii ani: Testamentul Părintelui Calciu (1925-2006). Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări (2007), Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare (2009), Constantin I. Stan, Crucea reeducării. O istorie a «reeducărilor» în temniţele comuniste din România: 1948-1964 (2010), Dumitru Bacu, Piteşti – centru de reeducare studenţească (ed. a IV-a, 2011).




Fragment din partea a doua:

SECRETUL FORTULUI 13
Reeducări şi execuţii


… Pînă să ajungă la izolările în corn de capră din vîrful Reduitului, spre care fuseseră îndreptaţi după ieşirea din Casimcă, atît Pavel Grimalschi, cît şi Vică [Valeriu] Negulescu trebuiră să mai facă un popas la camera de bătaie, în faţa uşii ghintuite şi ferecate cu zeci de fiare. Vică fu primul oprit. Le măsurase pe toate dintr-odată cu privirea şi rămăsese cu ochii holbaţi la ele, cînd dinăuntru se auziră primele bufnituri: loviturile de bîtă ale sergenţilor care aplicau “douăzeci şi cinciul la cur”, apoi ţipetele, horcăiturile, după care, pînă la a douăzeci şi cincea, nu se mai percepu nimic.
“O fi murit?” – se-ntrebă el, gîndindu-se la nefericitul care le primise. Dar nu-şi putu răspunde, că-n ceafă simţi o răsuflare. “Să fie oare a...”, şi se întoarse uşor. Era a lui Grimalschi, pe care doi plutonieri, înşfăcîndu-l zdravăn de braţele prinse în cătuşe la spate, îl opriseră în dosul lui.
– Ia vezi, tovarăşe! – îi spunea maiorul plutonierului care-l însoţise. Gata-i? Să-l tocăm şi pe ăsta!
Vică-şi adusese atunci brusc aminte de o scenă de abator văzută cîndva într-un oraş de provincie: doi măcelari ţinînd un bou de coarne, gata să-l bage pe o uşă strîmtă, de după care un al treilea avea să-l lovească cu un tîrnăcop în cap. Şi boul era roşu, halatele celor doi albe, pătate ici-colo cu sînge, flendurind descheiate sub botul aplecat al vitei resemnate...
Numai că Grimalschi ţinea capul sus, barba-n vînt şi, din mîinile-i prinse dinapoi în cătuşe, degetele-i ţîşneau crenvurştii, într-o ciudată inflorescenţă terminală. N-avea nimic cu vita dusă la tăiere, şi totuşi cam spre aşa ceva era purtat. Uşa se deschise atunci brusc, împinsă dinăuntru în afară, pe ea ieşind doi sergenţi îmbrăcaţi în albastru care tîrau un şomoiog uriaş de zdrenţe vărgate, de pe care sîngele încă mai curgea şiroi.
Vică se-nfioră, iar Grimalschi privi compătimitor spre întregul grup, dezaprobînd nu atît starea jalnică a victimei, cît furişatul într-ascuns al călăilor. De fapt, loveau “reglementar”, şi atunci de ce să se mai ascundă?! “Ce laşă-i canalia cînd are ciomagul în mînă!”, se mai gîndi el, aşteptînd să-i vie şi lui rîndul.
Dar uşa se-nchise iar în urma celor ce ieşiră de după ea, lăsîndu-i în faţa ei pe Grimalschi şi pe Vică să aştepte cu escorta alături.
– Bum! – răsună atunci lovitura unui picior în uşă, dat de unul dintre însoţitorii lui Grimalschi. Apoi un glas de dincolo: “Vineee! Vineee!”.
– Mai repede, mă, c-am adus un Hitler!... – încercară cei dinafară să-i grăbească pe cei dinăuntru, folosind cuvîntul magic care-i speriase pe atîţia în şi după război.
Şi atunci uşa se deschise iar, însă numai atît cît să fie vîrîtă prin deschizătura ei făptura aproape pătrată a lui Grimalschi. Doi din escorta de afară îl împinseră, iar patru dinlăuntru îl înşfăcară încă din prag, ridicîndu-l pe sus şi ducîndu-l apoi ca pe un buştean: doi la umeri, doi la picioare, fiecare ţinîndu-l de cîte o gleznă sau de ce puteau prinde.
Cînd să-l aştearnă pe un pat de fier, pe ale cărui chingi de metal era pus un vraf de rogojini de pe care ţurţurii de sînge închegat atîrnau ca nişte omizi, un personaj îmbrăcat în alb le strigă: “Citiţi-i sentinţa!”.
– Nu mai are nevoie de ea – îi mai răspunse unul, ce-l ţinea de umăr. Acum şi-aşa...
Iar Grimalschi mai roti încă o dată privirea prin hruba de execuţie, ca şi cum ar fi fost o ultimă privire pe care i-o mai zvîrlea lumii înainte de a o fi părăsit. Să se mai fi zvîrcolit? Da, ar fi putut, însă încheieturile mîinilor îl dureau de moarte şi palmele numai că nu-i făceau explozie. Întoarse apoi capul, de la pardoseala plină de sînge, noroi şi excremente, spre bolta curbă a hrubei, din unde calcarul, topit de infiltraţii de apă, se scurgea în jos, acicular.
Rotindu-şi apoi capul şi într-o parte şi într-alta, îi zări bine şi pe cei din jur. Vreo doisprezece vlăjgani, caporali şi sergenţi, rînduiţi în jurul patului de fier, doi de o parte şi doi de o alta a patului, avînd fiecare în mînă cîte un furtun de cauciuc, cam de vreun metru şi jumătate, umplut cu nisip. Altul, la picioarele patului, despăturind sau împăturind un fel de cearceaf plin de sînge, în timp ce unul de lîngă el, cu o găleată de apă în mînă, era pregătit s-o arunce pe fundul celui ce avea să-ncaseze cele douăzeci şi cinci de lovituri. Ceilalţi şase stăteau şi ei tot prin preajmă, gata să intre în acţiune la primul semnal. Şi cînd cei ce-l duceau îl zvîrliră ca pe un sac de făină pe patul de execuţie, cei ce-l aşteptau îl lua-ră şi ei în primire ca pe un dar, dezlegîndu-i cătuşele şi aşezîndu-i-se pe umeri şi pe picioare, în aşa fel încît să nu mai poată face nici o mişcare. Ca să-i scoată însă pantalonii, îl mai răsuciră o dată cu faţa-n sus, unul descheindu-i cingătoarea şi trăgîndu-i de pe el de parcă ar fi jupuit un iepure. Urmă apoi o altă răstur-nare pe burtă, după aceea scoaterea cămăşii şi a izmenelor, smulse de pe el la fel ca şi nădragii, apoi încă o răsucire şi punerea pe fundul gol-goluţ a cearceafului însîngerat pe care-l despăturise şi udase sergentul de la picioarele patului cu o găleată de apă. Cînd să-nceapă însă loviturile, se auzi iar un “Stai!”, scos de data aceasta din gura ofiţerului politic, care stătea alături de felcerul îmbrăcat în alb.
– Întîi, sentinţa! – ordonă el.
“Ce sentinţă?!” ar fi vrut să spună cei doi, care-şi ridicaseră furtunurile cu nisip în aer, pregătindu-se să lovească.
– Regulamentul prevede – continuă ofiţerul politic pe un ton neutru –, ca pentru infracţiunea săvîrşită – aţipire la marginea patului în timpul zilei – să i se dea celui inculpat douăzeci şi cinci la fund, sub supravegherea medicului.
Şi ridicînd apoi ochii de pe hîrtia în care erau menţionate cele spuse de el şi îndreptîndu-i spre felcerul care ţinea loc de medic, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: “Acum da, se poate începe”, porunci pe deplin satisfăcut: “Executarea!”.
Atunci, cei doi sergenţi ce ţineau în mînă furtunurile cu nisip începură să dea în Grimalschi ca într-un sac cu fasole. Loviturile cădeau ritmic precum ciocanele-n potcovărie pe fierul cald, pînă cînd cearceaful ce-i fusese pus pe şale şi fund se-nroşi de tot. Picuri de sînge se prelingeau din el, adăugîndu-se la ţurţurii formaţi deja sub rogojină de la celelalte bătăi ale celor ce-l precedaseră.
 
La prima lovitură, victima stătea cu nervii şi cu muşchii încordaţi la maximum. La a doua sau a treia începea zvîrcoleala şi lupta cu cei ce-l întinseseră pe pat, aşezîndu-i-se apoi pe braţe, pe picioare şi uneori chiar şi pe cap, înfundîndu-i-l în rogojina de dedesubt, ca să nu i se mai audă ţipetele, blestemele sau horcăiturile. De obicei, ţipetele începeau de la a treia lovitură, urmate fiind de răcnetele care, pe măsură ce se-nteţeau loviturile, scădeau şi ele în intensitate, transformîndu-se-n horcăituri, şi-n cele din urmă, dacă victima era slabă, stingîndu-se într-un leşin. Era de altminteri şi momentul cînd felcerul care numărase loviturile sărea de la locul lui din colţul încăperii, făcîndu-le executanţilor semn să oprească; uneori – cei doi nevăzîndu-i semnul – ajungea chiar să-i ţină de braţ pentru a-i face să înceteze, ca nu cumva victima să fi “evadat”. Dacă leşinase numai, bătaia înceta, urmînd ca inculpatul să-şi primească restul loviturilor după vindecare. O aşteptare cumplită însă, pe care unii, ca s-o evite, se rugau chiar la începutul bătăii – dacă mai trecuseră prin aşa ceva – ca, indiferent de leşin, bătaia să continue pînă la terminarea numărătorii celor douăzeci şi cinci de lovituri. Dar felcerul se-ncumeta rar să-şi ia răspunderea continuării, temîndu-se ca nu cumva “politicul” de alături să facă în vreun raport menţiunea: “executarea pedepsei s-a făcut cu acordul medicului care... “ şi vina eventualei morţi a victimei să cadă asupra lui. De aceea, cînd victima nu mai ţipa, el, felcerul sau doctorul, era cel ce trebuia să dea primul semnal de oprire, aprobat fiind de “politicul” care, cu o aplecare a capului în semn de acord, îl înştiinţa pe cel de pe ceafa victimei – care se uita în timpul bătăii cînd la cearceaful ce se înroşea sub lovituri, cînd la el, ca să vadă ce ordonă, şi deci dacă într-adevăr e sau nu cazul să oprească loviturile. Şi atunci înceta bătaia, cei doi lovitori lăsîndu-şi furtunele să cadă în jos ca nişte şerpi negri, morţi, pe lîngă picior, cu stînga ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte, în timp ce buzele le murmurau înjurături la adresa celui ce le dăduse atîta de furcă.
Unul dintre cei care-i stătuseră victimei pe picioare îi smulgea atunci cearceaful de pe fund, azvîrlindu-i-l în braţe celui ce stătea la capul patului; celălalt, de pe celălalt picior, se ridica şi el, lăsîndu-i nenorocitului libertatea de a-şi îndoi picioarele – dacă le mai putea îndoi – spre rana hidoasă ce-i acoperea fundul, iar uneori şi şalele şi şoldurile, pînă la genunchi. O plagă de fapt ca un front de luptă în care celulele roşii izvorau de pretutindeni ca să cîrpească ceea ce fusese sfîşiat de şerpii de cauciuc. Şi priveau toţi spre ea, cu scîrbă sau cu ură chiar, începînd cu cel ce stătuse pe capul victimei, şi sfîrşind cu cei ce-i imobilizaseră mîinile. Dezaprobau de fapt în sinea lor urîtul pe care-l produseseră, cu sau fără motiv, sfîşiind un corp omenesc. Atunci, trezindu-i ca dintr-un coşmar, răsuna iar vocea felcerului: “Să ne dezinfectăm, tovarăşi!”.
Dezinfectarea însă privea, de fapt, nu atît mîinile călăilor, nici fundul victimei, cît spălarea cu ţuică a gîtului celor ce priviseră şi făcuseră ceea ce făcuseră. Băutura era leacul cel mai eficace pentru producerea uitării.
Un “drepţi” răcnit apoi din toţi bojocii “politicului” făcea ca şi cel bătut să încerce să se scoale, sau să reuşească chiar să se scoale în două picioare, ca să-şi tragă, în hohotele de rîs ale celor ce-l priveau, nădragii vărgaţi şi izmenele peste plaga-i mustindă. Reuşea, nu reuşea, era înhăţat apoi de ce se nimerea şi tîrît din pat sau de lîngă pat – în caz că reuşise singur să se scoale – pînă în dreptul uşii, unde era preluat de cei ce urmau să-l transporte la infirmerie, la celula de unde fusese scos sau într-o izolare şi mai aspră, la turelă.
 
“Să fie oare aceştia «apostolii timpurilor noi»?!”, se-ntrebă Grimalschi, tîmpit de bătaie şi de amintirea, nici el nu ştia de ce, a unor versuri ce-i rămăseseră-n minte [din Apostolii lui Maiakovski], pînă cînd unul dintre sergenţii ce-i sta pe cap îi înfundă de tot fruntea în rogojina pe care era trîntit.
Nu era bătut la fund pentru prima dată. O mai încasase de atîtea ori, şi la tălpi, pe rangă, şi legat fedeleş şi făcut minge în picioarele unor ofiţeri care avuseseră sau n-avuseseră niciodată curajul să-şi arate chipul în faţa lui. Şi de fiecare dată, cînd nu putuse lovi şi el, îşi muşcase buzele ca să nu strige, să nu geamă sau să ţipe într-un fel care i-ar fi putut satisface pe cei ce-l băteau. Auzise povestindu-se prin cîte trecuseră alţii şi la Gestapo, şi-n beciurile Liubiankăi, de la Moscova, cum se făceau odinioară, sub ţari, bătăile cu cnutul sau cu vergile, şi chiar cum fusese bătut odată şi “tovarăşul” Stalin, fără să scoată un scîncet măcar. Dar el nu prea crezuse. Ba chiar şi zisese: “Mai dă-i dracului! N-o fi fost chiar aşa!”. Apoi se răzgîndise. Dar dacă o fi fost şi aşa? Adică cu bătaia, nu şi cu răbdatul… S-auzi numai şuieratul celor o mie de nuiele abătîndu-ţi-se pe spinarea goală cînd te tîrau legat cu mîinile pe patul unei puşti, cu baioneta în faţă şi-n spate, ca să nu poţi iuţi pasul printre cele două rînduri de soldaţi bătăuşi, era totuşi ceva… Şi fuseseră inşi care răbdaseră o mie, două şi pînă la trei mii de vergi! Cel puţin aşa se spunea…
Iar pe fundul lui se abăteau doar doi “şerpi” de cauciuc, care nici să muşte nu prea aveau din ce. Picul de carne ce-i mai rămăsese pe fese i se încordase atît de tare încît se putea rupe doar din el şi nicidecum muşca. Să dea în el ca într-un bolovan şi lui să nici nu-i pese – asta voia. Să le-arate că n-au ce-i face în nici un fel şi că tot el era mai tare, chiar dacă... Dacă însă ce? Dacă era victimă? Poate. Deşi fusese şi el cîndva stăpîn. Dar nu-şi înjosise adversarul, îi bătuse şi el pe atîţia, dar pe nici unul legat. Şi nu-i făcuse plăcere. Dar ce-ar fi putut face? Trebuind cîndva să se bată cu cei ce azi aveau puterea, să le fi poruncit şi el atunci subalternilor să-şi distrugă fără milă adversarul? Iată însă că martirii lui de atunci îi deveniseră acum călăi… Greşise oare că nu-i ucisese? Cei ce-l loveau slăbiră ritmul, întărind în schimb loviturile, ca să poată savura efectul din intervale. Nu li se oferea însă decît plescăitul cărnii sfîşiate, vederea sîngelui şi o tăcere care-l făcu pe cel ce-i stătea pe cap să se ridice şi să se uite dacă nu cumva murise…
– Mai sînt, mai sînt, “tovarăşilor”, dar vedeţi să nu greşiţi numărătoarea, că eu alt cur nu mai am. Dacă-l fleciuiţi pe ăsta – bombăni Pavel Grimalschi, mişcîndu-şi buzele şi înfundîndu-şi gura în rogojina de dedesubt, eu altceva nu vă mai pot oferi…
– Al dracu’ ce este! – i se adresă atunci un caporal mai tînăr politicului. Ăsta da bandit!
– Fascist! – exclamă politicul, apropiindu-se de capul patului pe care stătea banditul, ca şi cum ar vrut să se convingă şi el de adevărul propriilor cuvinte.
Cu un semn înteţi apoi loviturile, numărîndu-le exact pînă la a douăzeci şi cincea, cînd iar făcu semn să se oprească bătaia. Degeaba însă: cei ce loveau, furioşi că nu scoseseră decît plescăituri din trupul stropşit, mai scăpară cîteva şi peste măsura cuvenită.
– Gata! Gata! – le strigă atunci politicul, spulberîndu-te patima cu un ton a cărui semnificaţie o cunoşteau bine.
– De ce, tovaraşu’?! – mai schiţă totuşi o întrebare unul dintre bătăuşi. Nici n-a simţit fascistul...
– Ca să mai poată simţi şi altădată – îi răspunse ofiţerul, rînjind la vederea lui Grimalschi, care abia se ridica din pat, încercînd să-şi tragă pantalonii vărgaţi peste fundul făcut fleici.
– Nu-i aşa, Grimalschi? – mai adăugă el, adresîndu-i-se direct.
– Ba da, politice – îi răspunse Grimalschi, căutînd aproape disperat să-şi mascheze pe chip rictusul durerii. Dar cu suplimentul ce facem?!...
Şi ar mai fi vrut să spună ceva; încercînd însă să facă primul pas, se prăbuşi în balta de sînge şi urină de pe jos.
– Rămîne în contul altei pedepse – îi răspunse politicul, uitîndu-se spre el cu o privire care trăda cinism, nedumerire, scîrbă şi dispreţ. Ce mai! Căzuse într-o salată în care oţetul, ardeiul şi piperul bîtei se amestecau cu zahărul din zîmbetul ofiţerului…
– Cred că ştii că noi nu rămînem datori? – mai adăugă el.
– Nici noi, ţi-o garantez! – îi răspunse Grimalschi, încercînd să se ridice de pe jos.
– Vai de curul tău, mai şi vorbeşti! – adăugă un sergent care-i stătuse pe umăr cînd îl bătuseră şi care încerca acum să-l ajute să se scoale.
– Deci tot numai cu sprijinul nostru… – continuă ofiţerul, privindu-l cu sarcasm cum se ridica.
– Mai ştii? – bombăni Grimalschi, cu gîndul însă la cu totul altceva.
– Hai, curăţaţi terenul! – le porunci atunci politicul subalternilor, convins fiind că de Grimalschi trebuie să scape oricum şi cît mai repede cu putinţă. Apoi, tot rînjind:
– Băgaţi-l pe celălalt!
Vică Negulescu, ţinut tot timpul bătăii lui Grimalschi după uşă, auzise totul, numărase loviturile, aşteptase ţipetele şi îşi imaginase şi scena bătăii. Introdus însă la locul execuţiei, nu-şi putu crede totuşi ochilor: Grimalschi mai putea umbla totuşi, şi-i ardea şi de vorbă!
– Nu-i dai raportul camaradului comandant? – îi strigă politicul, văzîndu-l că trece pe lîngă Vică încercînd să se ţină cît mai drept. Grimalschi însă nu-i dădu nici un răspuns, iar Vică privea năuc spre patul de execuţie.
– Păi boşorogul ăsta, după două la cur, îi stă inima-n loc! – şopti felcerul la urechea politicului.
– Ce să-i stea, tovarăşe; ăsta-i comandant, nu glumă! Şi dacă subalternul a-ncasat şapte, el n-o să ţină la cincizeci?!
Mărise cifra anume, cu voce tare, ca să savureze spaima produsă pe chi-pul lui Vică. Şi-o savura din plin. Bătrînul, văzînd patul plin de sînge, murdăria de pe jos, cearceaful roşu spînzurînd în urma unui caporal ce-l ţinea pregătit, ca şi toată echipa de execuţie cu mutrele de fiare duhnind alcool, se sperie, căscînd ochii mai mari decît la Judecata de Apoi. Înşfăcat şi întins apoi pe patul cu rogojinile puţind de sînge şi urină, se cufundă ca într-o groapă.
– De ăsta nici n-ai ce ţine! – exclamă un sergent, uluit de slăbiciunea bătrînului. Nu l-ai putea vinde nici la kilogram!
– Ţine-l, ţine-l bine, să nu se răsucească cînd dau! – îi răspunse unul dintre cei care-şi ridicaseră furtunurile de cauciuc în aer. Că altfel chiar că-l iei cu kilogramul de aici…
Într-adevăr, bătrînului, în locul feselor, sub pielea zbîrcită, abia i se pu-teau bănui nişte oase schimonosite şi ele de încercările prin care-i trecuse trupul.
– Gata? - se auzi atunci vocea politicului pus să-i dea zor executării.
– O clipă, tovarăşe locotenent, să-i văd şi inima! – zise felcerul, sărind de la locul lui.
Şi apropiindu-se de patul pe care era ţintuit Vică Negulescu, îi luă pulsul preţ de cîteva clipe.
– Bunicel – încuviinţă el, dînd din cap, după ce-şi zisese în sinea lui că în definitiv bătrînii care au răbdat atît mai pot răbda în continuare şi un “douăzeci şi cinci” la cur.
– Cum bunicel, tovarăşe?! E bun şi chiar foarte bun pentru cîte a făcut şi mai are de tras camaradul comandant – îl contrazise politicul. Nu-i aşa, domnule Negulescu? Sentinţa! – ordonă el apoi scurt.
Dar Vică n-o mai auzi. De simţit, însă, o simţi, şi chiar din plin, dar numai pînă la a treia lovitură, cînd leşină. După ce fu apoi trezit şi întrebat dacă mai suportă şi restul, nu mai putu zice nici da, nici ba.
Atunci politicul făcu semn să se continue bătaia pînă cînd, după încă patru lovituri, însoţite de tot atîtea gemete, felcerul sări de la locul lui, strigînd: “Gata, că rămînem fără client!”. Vică leşinase din nou.
– Restul îl trecem în contul dăţii viitoare, tovarăşe plutonier – îi ordonă politicul unui plutonier de alături, care-i ţinea mapa cu documentele. Şi p-ăsta-l duceţi la turelă, aşa cum e! – mai adăugă el.
– Mai că nu mai ai ce! – murmură atunci cel mai tînăr caporal, din grupul celor însărcinaţi cu “transportul”.
– Tovarăşe caporal, pactizezi cu fascismul? – îl întrebă ofiţerul politic, zîmbind.
La care caporalul, uluit şi speriat de întrebare, răspunse doar atît:
– Nu tovarăşu’, nu, ferească sfîntu’!...
– Cuum? Sfîntu’-ai zis?!
Iar caporalul, de-a dreptul încurcat, încercă să explice:
– Nu tovarăşu’, nu sfîntu’; fascistu...
Politicul rînji atunci din nou, gîndindu-se probabil fie la încurcătura şi spaima caporalului tînăr, acuzat că pactizează cu fascismul, fie la faptul că însuşi fascismul, întruchipat în Vică Negulescu, era făcut zob pe catafalcul de rogojini însîngerate.
– Azvîrliţi-i încă o găleată de apă pe cur! – le porunci ei executanţilor. Poate învie!
Şi sergentul, care ţinea găleata, o aruncă peste patul de execuţie, făcînd să picure din rogojini o zeamă roş-gălbuie.
Între timp, Vică deschise iar ochii. Politicul îl observă şi-i strigă:
– Degeaba leşini, că tot nu scapi! Însă, ca să poţi încasa totul, acum treci la refacere-n turelă!... Hai, am spus, tovarăşi, executarea! Sus cu el, în turelă, aşa cum e! Îl zvîrliţi acolo şi-mi raportaţi pe urmă cum suflă!
Cînd îl luară apoi pe sus şi caporalul cel tînăr îl simţi pe Vică aproape fără greutate, îi veni iar să întrebe: “Şi dacă nu mai suflă?”. Dar nu întrebă, din teamă de a nu pactiza cu fascismul, despre care nu ştia decît că era ceva foarte-foarte rău…
Îl duseră apoi, ţinîndu-l de cap şi de picioare, pînă sus, la turelă, unde-l zvîrliră într-una din încăperile ce se îngemănau, undeva în spate, în corn de capră. Vizavi, într-o încăpere soră, fusese pus la dospit şi Pavel Grimalschi…

Marcel Petrişor în Casimca Jilavei, după o jumătate de veac...

 

Cele mai citite articole


Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/redi2001/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79
 
  Copyright © 2007-2011 Editura Christiana
Webdesign  ArtGround.ro
 
 
escort bayan