ÎNVIEREA DOMNULUI ÎN POEZIA CLASICĂ ROMÂNEASCĂ PDF Imprimare Email

 

 

Învierea Domnului este cea mai importantă sărbătoare din tot calendarul creştin. Înainte de Învierea Sa, Domnul mai înviase din morţi pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain şi pe Lazăr. Acum, însă, este vorba de Învierea Celui ce-a spus despre Sine : „Eu sînt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi” (Ioan 11, 25), făcîndu-Se chezăşia învierii noastre, după cum mărturiseşte Sf. Apostol Pavel, „Căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14). Dacă Părinţii Bisericii şi teologii ei au dedicat pagini nenumărate acestui măreţ praznic, poeţii nu puteau rămîne mai prejos, şi cu atît mai puţin poeţii români.

Luceafărul poeziei româneşti, MIHAI EMINESCU, prezintă în poezia „Înviere” viziunea cosmică a nespusei bucurii pascale: „Un clopot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uită şi preoţi, şi popor/ Cum din mormînt răsare Christos biruitor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie./ Cîntări şi laude-nălţăm/ Noi, Ţie, Unuia./ Primindu-L cu psalmi şi ramuri,/ Plecaţi-vă neamuri,/ cîntînd Aleluia./ Christos a înviat din morţi/ Cu cetele sfinte/ Cu moartea spre moarte călcînd-o,/ Lumina ducînd-o/ Celor din morminte”.

Citeşte mai mult...
 
<< Început < Anterior 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Următor > Sfârşit >>

JPAGE_CURRENT_OF_TOTAL
 
  Copyright © 2007-2011 Editura Christiana
Webdesign  ArtGround.ro
 
 
escort bayan