În Germania, la Regin-Verlag, a apărut anul acesta substanţialul volum al d-lui Claudio Mutti Mircea Eliade und die Eiserne Garde. Rumänische Intellektuelle im Umfeld der Legion Erzengel Michael.

Volumul reuneşte studiile, eseurile şi articolele pe care profesorul italian le-a dedicat relaţiilor unor mari intelectuali români ai secolului trecut cu controversata Mişcare Legionară, accentul căzînd pe cazul Mircea Eliade (1907-1986).

Publicate iniţial în italiană sau franceză, textele respective, de un mare interes istoric şi cultural, au fost traduse de-a lungul vremii şi în limba română – cf. Mircea Eliade şi Garda de Fier, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995; Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), Editura Anastasia, Bucureşti, 1997; Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, Editura Vremea, Col. "Fapte, Idei, Documente", Bucureşti, 2001 –, dar traducerea lor într-o mare limbă de cultură europeană rămîne întotdeauna semnificativă şi folositoare pe termen lung (dincolo de actualele prejudecăţi şi poncifuri ideologice).

Cum scriam mai demult (cf. posfaţa la ediţia românească a cărţii Eliade, Vâlsan, Geticus e gli altri. La fortuna di Guénon tra i Romeni, apărută în 2003 la Editura Vremea din Bucureşti), “primul lucru care te fascinează, ca român, atunci cînd îl cunoşti pe profesorul Claudio Mutti (n. 1946), italian din Parma, clasicist de formaţie, dar şi cu studii de filologie… ma­ghiară, este perfecta stăpînire a limbii române. Fascinaţia creşte atunci cînd constaţi că omul acesta, pre­ocupat cu precădere de studiile tradiţionale (pe urmele lui Guénon şi Evola), dar şi de istoria ideilor în secolul XX (dintr-o mărturisită perspectivă de dreapta), este un profund cunoscător al istoriei şi culturii româneşti moderne, îndeosebi al fenomenului interbelic”.

Tot atunci observam că “pe mulţi îi stînjeneşte sau chiar îi irită faptul că o bună parte din studiile sale se ocupă, pe deasupra patimilor şi prejudecăţilor încetăţenite la noi, de istoria şi doctrina Mişcării Legionare (cu un accent aparte pe relaţia cu legionarismul a unor mari figuri intelectuale ale secolului XX, în frunte cu ceea ce s-a numit «şcoala lui Nae Ionescu»). În această privinţă, cazul său nu este unicul, ci doar cel mai pregnant, iar acest lucru ar trebui să dea de gîndit. Legionarismul a atras atenţia multor cercetători străini, care l-au judecat adesea mai pertinent decît analiştii de acasă, sesizîndu-i dimensiunile, comple­xitatea şi originalitatea, nu fără o firească distanţare critică de excesele lui reprobabile, care însă nu-l definesc esenţial. [...] Rămîne admirabilă, dincolo de controversata latură ideologică, extraordinara acu­i­­tate cu care Claudio Mutti (ca şi păgînizantul Evola odinioară) intuieşte elementul spi­ritual al legionarismului [...]. În acest context, nu este de mirare că figura lui Mircea Eliade s-a bucurat de un interes precumpănitor”, cercetătorul italian străduindu-se “să demonstreze, cu stringenţă logică şi meticulozitate documentară, că tinereţea legionară a acestuia e un fapt de netăgăduit, nu fără puternice rezonanţe în viaţa şi opera sa (publi­cistica de tinereţe, piesa de teatru Ifigenia, nuvelele Un om mare sau Adio!, roma­nele Noaptea de Sânziene sau Nouăsprezece trandafiri, memorialistica etc.), dar că prin aceas­ta el nu merită să fie culpabilizat [...]. Opţiunea legionară a lui Eliade se motivează isto­­riceşte şi sufleteşte, făcînd parte din destinul tragic al generaţiei sale, a cărei forţă crea­­toare nu poate fi însă contestată. Adevărul despre acest aspect al vieţii şi gîndirii lui Eliade se îngemănează cu adevărul despre fenomenul legionar, pe care el l-a resimţit în­tot­deauna, ca şi Codreanu însuşi, nu atît ca pe «un fenomen politic», cît ca pe unul «de esenţă etică şi religioasă», înnobilat şi încununat de un martiraj fără precedent în istoria modernă a lumii creştine. Eliade este, de altfel, cel ce a definit legionarismul drept «sin­gura mişcare politică românească ce lua în serios creştinismul şi Biserica» (cf. Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 26-27)”.