Lăcaşul îngerilor Imprimare

de Sorin PREDA


Undeva, la marginea Bucureştiului, există un loc de îngrijire şi mângâiere pentru bolnavii de cancer, cărora drumurile vieţii li se închid. Patronat de un om cu inima aprinsă de bunătate, dr. Pavel Chirilă, şi de un duhovnic care ştie să îmblânzească moartea, părintele Zosima, la Centrul "Sfânta Irina" iubirea ia chipul lui Dumnezeu

 
Priveşti în jur stingher şi îţi vine să mergi doar în vârful picioarelor. E limpede că eşti un intrus, că deranjezi. În aşezământul medical "Sfânta Irina", pe holuri sau în saloane, nimeni nu scoate o vorbă, cufundând micul spital de la marginea Bucureştiului într-o linişte grea şi prelungă, ca nopţile geroase ale unei ierni ce pare să nu se mai sfârşească.
 
La "Sfânta Irina", unde se îngrijesc bolnavii de cancer în stare terminală, durerea e la ea acasă – vie şi palpabilă. Cu puţin curaj, poţi pune mâna pe ea. În intensitatea ei acută, durerea are adâncime, culoare şi contur. E aspră şi are muchii ascuţite. Dincolo de ea, ca o binemeritată răsplată, se întâmplă ca pe unii bolnavi să-i aştepte la capăt lumina şi împăcarea sufletească, cu tot ce se cuvine a fi împlinit pentru marea pregătire a întâlnirii cu Dumnezeu.
 
La "Sfânta Irina", afli multe despre durere, singurătate, mângâiere şi speranţă. Afli, mai ales, despre credinţa în Dumnezeu. La "Sfânta Irina", nimeni nu-şi povesteşte viaţa cu cele bune sau rele ale ei, ci ascultă. În vecinătatea insistentă a morţii, aici se predă cea mai tăcută şi cutremurătoare lecţie de viaţă. Poate, ultima.
 

Pe patul morţii, începi să-ţi înveţi viaţa


De cum păşeşti în aşezământul medical "Sfânta Irina", simti o emoţie aparte, ca atunci când te-ai afla într-un paraclis sau o peşteră de pustnic. Ceva special, dincolo de voinţa ta, te împiedică să înaintezi dezinvolt, să vorbeşti altcumva decât în şoaptă sau să pui întrebări nelalocul lor. În spitalul celor fără mari şanse de vindecare, durerea şi suferinţa atroce, pe care le bănuieşti dincolo de uşile mereu închise ale saloanelor, par a se desfăşura într-o altă încăpere a timpului, într-o altă tăcere – una religioasă, liturgică parcă. Părintele Zosima, duhovnicul aşezământului, îi spune cumva la fel, dar cu alte cuvinte, numind-o "linişte lichefiată", palpabilă, unduită şi sonoră parcă; "tăcere înrourată", ce umezeşte buzele uscate de arşiţa suferinţei, înainte ca somnul final şi fără vise să-i cuprindă pe cei bolnavi, osteniţi şi însetaţi de dreptate.

De câte ori vine vorba de "Sfânta Irina" şi de răbdarea uneori sfântă a celor pe care îi îngrijeşte spiritual, zi de zi şi la orice oră din noapte, părintele pare să devină uşor contemplativ şi filosof. Moartea e un bun profesor. Mereu ai ce învăţa în preajma ei. E ca întunericul care sporeşte orbitor ţâşnirea luminoasă a unei simple scânteieri. Înveti ca duhovnic, înveţi ca simplu om. "Pe patul morţii, începi să ai timp", constată părintele. "În acele clipe, timpul încetineşte şi se dilată în bulboane adânci, pe care le umpli cu amintiri şi regrete. Nu e o simplă vorbă că prin faţa ochilor îţi trece, fragmentar şi pe sărite, filmul vieţii... Pe patul morţii, începi să-ţi înveţi viaţa".

Lacasul ingerilor

Ca un creştin adevărat, în timp ce vizitează cele nouă saloane ale aşezământului, părintele se întăreşte pe sine şi îi încurajează pe bolnavi cu vorbele Apostolului Pavel, care spune răspicat că moartea nu e pedeapsă, ci "câştig"; nu e sfârşit, ci început. E plânsul şi durerea femeii înainte de a naşte. E grâul pus de cu toamnă sub brazdă. Trebuie să moară clipa prezentă, pentru a da roadă vie şi bogată celei viitoare.

E adevărat că uneori părintele îşi umezeşte ochii a regret, atunci când vine vorba despre unii bolnavi care îi întorc învârtoşaţi spatele şi vor să moară nespovediţi, fără lumânare la căpătâi, fără ultima Împărtăşanie. Nu înţelege acest refuz al celor sfinte, dar tot el se întăreşte, alungă gândul judecării aproapelui şi se îmbărbătează, rostind frumos, aproape filocalic: "Noi, ortodocşii, nu avem certitudini. Noi avem doar nădejde".

Aceeaşi nădejde, desigur, a iscat la "Sfânta Irina" o regulă nescrisă, dar respectată cu sfinţenie de toată lumea – nimănui nu-i este îngăduit să pronunţe cuvintele "moarte", "cancer" sau "fază terminală". În micul spital, numele bolii e prezent doar în perifrază şi alint. E aşa cum stă scris la intrarea străjuită de doi mesteceni alburii şi nostalgici: Centru de îngrijiri paliative, Fundaţie ortodox caritabilă sau, mai simplu, Hospice "Sfânta Irina".


Tăcerea care naşte urlete

Elegant, cu ferestre largi şi pline de lumină, ascuns discret privirilor de orice fel şi mirosind încă de la intrare a curat şi a tămâie, micul spital fondat de doctorul Pavel Chirilă e o picătură de mângâiere într-un ocean de suferinţă. La "hospis" vin toţi dezmoşteniţii soartei – oameni bătrâni, săraci şi, mai ales, singuri. Oameni alungaţi din alte spitale. Oameni ai străzii, deci ai nimănui. Oameni care nu au nicio rudă, decât pe "aproapele" pomenit generic de Hristos – un părinte duhovnic şi o echipă de asistente voluntare, miloase şi pline de afecţiune. Elena Tacu e una din ele. Dacă o întrebi de ce şi-a ales povara acestei meserii, îşi coboară inocent privirea în pământ, de parcă s-ar ruşina de slăbiciunea ei pentru suferinţa altora. Dacă o iscodeşti şi insişti să afli de la ea tulburătoare poveşti de viaţă, se încruntă puţin supărată şi vocea ei devine neaşteptat de tăioasă: "Aici nu se împlinesc poveşti, ci destine... Aici şi numai aici găseşti cuvintele din Pateric: "Să stai mereu cu gândul la moarte şi să cugeţi". Vezi cu ochii tăi şi trăieşti aievea aceste cuvinte. Nu mai e ca atunci când le auzi rostite de alţii".

Lacasul ingerilor

Îmbrăcată în haine simple şi cernite, aproape monahale, Elena Tacu are o privire de om iluminat. Se vede că şederea îndelungă la căpătâiul bolnavilor i-a limpezit multe din gândurile şi ezitările ei de adolescent întârziat. Se vede că acum socoteşte altfel preţul vieţii. Nu vorbeşte prea mult şi nici nu face caz de toate descoperirile ei, dar refugiul ei de odihnă o arată aşa cum este ea în realitate – sensibilă, iubitoare de pictură şi frumos, dar, mai ales, credincioasă, cu multă râvnă la Sfântul Serafim de Sarov şi Sfântul Nectarie, cel ajutător în multe boli fără de leac.

Sfioasă, ne îndepărtează laudele şi abia într-un târziu, după lungi insistenţe, acceptă să recunoască ceea ce putea să vadă oricine cu ochiul liber – că pentru ea, frumosul, poezia sau pictura nu sunt o simplă joacă artistică, ci chiar felul ei de a se salva de durerea din jur, felul ei de a se ruga Domnului să o întărească, pentru ca la randul ei să întărească şi ea pe alţii. Trebuie să fii puternic ca să poţi sprijini pe umărul tău fruntea transpirată a unui muribund. Trebuie să ai multă stăpânire de sine să constaţi că tăcerea unui copil de nouă ani poate umple un întreg salon de urlete, aşa cum trebuie să stai neclintit în credinţă ca să auzi strigătul de ajutor al acelui copil şi să vezi că nu poţi face nimic pentru el.

Într-un caiet obisnuit, de etern elev în ale vieţii, Elena Tacu şi-a notat unele gânduri şi câte ceva din întâmplările trăite la "Sfânta Irina". Caietul acesta e o confesiune şi un jurnal de front, un omagiu adus clipei, dar şi o tulburătoare mărturie a felului în care luptăm, ne pregătim şi murim, uneori învingând chiar moartea.


Î
ntâlnire cu îngerul

Fiecare părăseşte viaţa în felul său – unii încruntaţi şi încercaţi de ispite; alţii senin, cu iertarea şi rugăciunea lui Iisus pe buze. Nu suntem tipare întru nimic, dar un lucru e sigur şi comun tuturor – la Centrul de îngrijiri paliative "Sfânta Irina" se suferă greu, muceniceşte, într-o luptă din care răzbate miraculos o învăţătură, o lumină salvatoare, un acord final plin de optimism şi încredere. Unora, Dumnezeu le dă răbdare, pocăinţă şi lacrimi. Altora, li se arată îngerul Domnului atât de aievea încât pot discuta cu el faţă către faţă, aşa cum a păţit nu de mult o femeie care l-a întrebat când o să mai vină, pentru ca două zile mai târziu să moară, aşa cum îi promisese îngerul: "Am să te ajut. Ce-a fost mult acum s-a făcut puţin".

La "Sfânta Irina" ceea ce nu mai poate face morfina sau calmantele cele mai puternice reuşeşte rugăciunea. Reuşeşte o vorbă bună sau chiar o singură mângâiere. Părintele Zosima îşi aminteşte şi acum, cu inima strânsă de emoţie, cum o bătrână, o nemţoaică de 102 ani, refugiată la Bucureşti în timpul primului război, avea nişte dureri atât de mari, încât asistenta, nemaiştiind ce să facă, a luat-o în braţe şi, legănând-o, a sărutat-o pe fruntea îmbrobonită de sudoarea suferinţei. Brusc, ca un miracol, durerile au încetat, făcând-o pe bătrână să mulţumească într-o germană confuză şi să-i întoarcă suav sărutul asistentei. Aşa a murit, cu buzele lipite de fruntea unei străine, ce-i oferise ultimul dar de care avea nevoie ca să plece liniştit şi frumos din această lume – un gest tandru, de iubire.

Multe întâmplări te pot impresiona la "Sfânta Irina", în liniştea durerii întretăiate arar de un geamăt, un foşnet sau un oftat prelung. O bătrână profesoară de 70 de ani s-a chinuit mai multe luni, până când a cerut într-o zi să vină soţul ei, şi preotul Zosima să le facă nunta de aur. Trei zile mai tarziu, femeia a murit. A plecat împăcată şi cu un mic bucheţel de mireasă în braţe. Un alt bătrân, evreu fiind, a cerut să se boteze şi, după Sfânta Împărtăşanie, şi-a dat ultima suflare cu rugăciunea inimii pe buze. Cu adevărat cutremurător la "Sfânta Irina" este însă altceva – lecţia dată de cei tăcuţi şi întăriţi în răbdare; felul demn, neclintit şi împăcat cu sine în care unii bolnavi suportă zvârcolirile finale ale bolii. E o lecţie din care mulţi ar avea de învăţat – chiar şi monahii cei mai întăriţi. Sau cum frumos spune părintele Zosima: "E o lecţie vie a Sfinţilor Părinţi. Ei vorbesc despre bolile cele grele ce duc în rai... Să nu-i judecăm pe cei bolnavi şi chinuiţi. S-ar putea ca unii din aceşti dezmoşteniţi ai soartei să fure înaintea noastră raiul, aşa cum a furat raiul tâlharul pe cruce".

P.S. Nu am scris aproape niciun cuvânt despre doctorul Pavel Chirilă şi minunata sa lucrare de la "Sfânta Irina". Tăcerea noastră e omagiu şi evlavie pentru discreţia cu care se strecoară pe holurile "hospisului", nu pentru a verifica sau a da ordine, ci doar pentru a vedea ce lipsuri şi nevoi mai sunt de acoperit. Din zi în zi, sunt tot mai multe.

Cine vrea să ajute Aşezământul "Sfânta Irina" poate dona bani în contul RO11PIRB4201700750001000, deschis la Piraeus Bank Bucureşti, sucursala Carol.

Foto: Horia Ţurcanu (2)
 
Sursa: Revista Formula AS