DUMINICĂ, 10 octombrie 2010        

Locul desfăşurării: Hotel Hilton,  Str. Episcopiei, nr. 1-3, Bucureşti

Ora 19.00: Primirea invitaţilor. Cocktail

Locul desfăşurării: Hotel Hilton,  Str. Episcopiei, nr. 1-3, Bucureşti

Ora 9.00 – Deschiderea lucrărilor, salutul de bun-venit: Prof. Dr. Pavel Chirilă

Ora 9.15 – Preliminariu  la un simpozion de martirologie: Dan Puric

Ora 9.30 – P. S. Sofian Braşoveanul: „Martiriul – mărturie de credinţă şi iubire  şi cale spre Înviere”

Ora 11.00 – Prof. Dr. Tristram Engelhardt Jr.: „Scandalul martirajului: murind în dreaptă închinare şi dreaptă credinţă”

Ora 11.30 – Pauză de cafea

Ora 11.45 – Dr. Dmitri Avdeev: „Martirajul creştin: aspecte psihologice ale neînfricării”

Ora 12.15 – Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc: „Sîngele martirilor, sămînţa creştinismului”

Ora 12.45 – Corinna Delkeskamp-Hayes: „Martirajul: Provocarea de a se  confrunta cu  păcatul”

Ora 13.15 – Conf. Dr. Sebastian Moldovan: „Originile sacramentale şi morale ale martiriului”

Ora 13.40 – Prof. Dr. Sorin Lavric: „Nevoia de martiri“

Ora 14.00 – Masa de prînz

Ora 18.30 – Pauză de cafea

Ora 18.45 - Dan Puric: „Conştiinţa martirică”

Ora 19.00 – Închiderea lucrărilor

Orele 9.30-12.30 – Vizită comemorativă la închisoarea Jilava, unde a fost martirizată o parte din elita rezistenţei creştine anticomuniste. Au luat cuvîntul în special foştii deţinuţi politici, în frunte cu profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor (în braţele căruia a murit, în Casimca Jilavei, în 1958, poetul-martir Constantin Oprişan).



“Cunosc intelectuali cărora li s-a inoculat atît de bine convingerea că a vorbi despre martiri este pierdere de vreme, încît, dacă ar trebui să deschidă gura despre ei, s-ar simţi stînjeniţi. Mai mult chiar, s-ar simţi inhibaţi, ba chiar strîmtoraţi, şi asta fiindcă ştiu că există un panoptic european a cărui menire este să-i supravegheze pe cei care nu acceptă să gîndească la comandă. Şi fiindcă ştiu că sînt supravegheaţi, prin glasul acestor intelectuali se manifestă autocenzura de tip temător.

 

Un apologet creştin contemporan nouă, irlandezul C. S. Lewis, spune în autobiografia sa, Surprins de bucurie (Surprised by joy. The shape of my early life), că “acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate supravieţui”. Mizeria ideologică a epocii în care trăim este că s-a ajuns ca, pentru a vorbi despre martiri, să fie nevoie de curaj. Iar cînd e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste, nu-ţi mai trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală. Şi dacă e aşa, să vorbim atunci cu precădere de martirii români din timpul comunismului. […]

 

Cînd ştii că înaintea ta a fost un Mircea Vulcănescu, un Costache Oprişan sau un Vasile Motrescu, pupila cu care îţi priveşti identitatea e mult mai tonică şi mult mai îndrăzneaţă. În fond, atîta onoare avem în noi cîtă amintire a martirilor şi eroilor întreţinem. Se înţelege, e vorba de o onoare suprapersonală, dar ea nu este cu nimic mai prejos de cealaltă onoare, cea individuală, ce atîrnă exclusiv de persoana mea.

 

Revenind, nu se poate închipui un martir fără Dumnezeu şi fără naţia sa. Paradoxul creştinismului este că, deşi bătaia sa mîntuitoare e universală, punctul lui de plecare e etnia sau naţia. […]

Iar ce se întîmplă azi în România se întîmplă în fiecare ţară din Europa. Sînt fundaţii şi ONG-uri anume plătite pentru a preîntîmpina ca valoarea naţională adunată în pielea unui martir să fie celebrată oficial. În România fenomenul e curent în privinţa deţinuţilor politici pe care cenzorii ideologici îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari şi nedemocraţi. Despre ei nu avem voie să vorbim decît condamnându-i, de parcă martirajul are legătură cu ideologia.

 

Să ne amintim că, în actele de întemeiere a UE, creştinismul nu este recunoscut ca religie fondatoare, să ne amintim apoi de campanile de denigrare a feţelor bisericeşti din Germania, Anglia sau Franţa, pentru a ne da seama că lucrurile se leagă: aceleaşi eminenţe care privesc cu ostilitate creştinismul se opun comemorării martirilor naţionali în cadrul unor ceremonii cu tentă oficială. Şi atunci merită să mă întreb: ce supără atît de mult la fenomenul martiric de a ajuns să fie obiectul unei cenzuri? Cred că sînt trei motive care fac din figura martirilor o prezenţă nedorită.

 

Pe primul l-am spus deja: apartenenţa politică a unora dintre martiri. Foarte bine, numai că în conceptul de martir nu intră nota culorii sale politice. Este perfect indiferent cărui partid a aparţinut martirul de vreme ce statutul cu pricina e dat de trei atribute: cauza religioasă, pecetea etnică şi îndurarea morţii.

 

Al doilea motiv ţine de nedelicateţea crudă pe care o presupune ideea sacrificiului. Să vorbeşti despre spirit de sacrificiu în epoca consumismului este un detaliu indecent, aproape o dovadă de proastă creştere. În tot cazul, e un semn de lipsă de abilitate strategică să faci apologia martiriului în astfel de vremuri. Cum să spui că, în situaţii-limită, martirul poate fi un model de conduită, reabilitînd ideea că isprăvile durabile nu se pot face decît prin jertfă? Ar însemna să faci apologia ascezei şi eroismului într-o epocă a valorilor hedoniste, atitudine nu doar inabilă dar mai ales nerentabilă.

 

Al treilea motiv este că moralul unei comunităţi creşte pe spinarea martirilor: altfel calci pe stradă cînd ştii că te tragi din oameni ca Vasile Motrescu şi Costache Oprişan. […]

 

În fond, noi ne-am întîlnit azi ca să vorbim pe seama acelor martiri despre care sîntem împiedicaţi să vorbim la televizor sau la radio. S-o facem aşadar cu seninătate, cu afecţiune, dar fără pic de naivitate. Să nu ne închipuim că prea curînd Costache Oprişan sau Vasile Motrescu vor fi recunoscuţi ca martiri de Biserică sau de instituţiile statului. Dar într-o zi se va întîmpla şi asta, şi poate că întîlnirea noastră va grăbi cu o secundă clipa aceea…”