Sonete şi false sonete |
de Răzvan CODRESCU
LXVI Semeţi am fost în anii noştri verzi de nu-ncăpeam în piei şi în cuvinte, şi azi, cînd tragem veştezi spre morminte, cît ne-am spăşit nici nu-ndrăzneşti să crezi...
N-au biruit asupra-ne duşmanii (nici cei văzuţi, nici cei ce nu se-arată), n-am lepădat iubirea de-altădată, ci doar şi-au rîs de visul nostru anii...
Cînd în păcat te-ai zămislit şi moartea te paşte ca o plată din bătrîni, atît ţi-e dat să-ţi fie-n lume partea cît gîndul morţii poţi să-l mai amîni, căci cînd din pisc începi s-o iei la vale, eşti doar năluca visurilor tale.
Iubirii tale n-am să-i dau de capăt şi taina ta nicicind n-o s-o pricep, căci te sfîrşeşti îndată ce te-ncep şi-ncepi din nou de cum mă vezi că scapăt.
Mi-ntind spre tine visul ca o nadă şi-n ruga mea te-adulmec cer cu cer, dar greu de trup mi-e gîndul, cînd te sper, şi grea de vreme mîna, cînd te pradă.
De vecii tăi se fac fărîme anii, de slava ta orbeşte văzul tot, şi roată prind să-mi dea-n amurg vultanii... Uscat ce-aştept, cînd verde n-avui parte? Sau poate-i scris la urmă să te pot gusta de viu cu limba mea de moarte...
LXVII S-au răzbunat cuvintele a jale şi-n cercuri largi, ca vulturii spre pradă, purtînd în plisc a cerurilor nadă, au prins să-mi dea tăcerile tîrcoale.
Smerit de viu înalt iubirii tale, n-au heruvimii ochi destui să vadă cît cer se strînse-n carnea mea grămadă şi cîte stele-mi scăpărară-n cale.
Un pas mai am şi limba stă să-mi pice, şi toate-n mine amuţesc pe rînd, ca prinse tainic în cleştar de gînd. Şi poate mîine-oi fi cu tine-n rai, de nu cumva nădejdea ce mi-o dai va apuca, prea coaptă, să se strice...
XLIII Am fost rămas din zorii lumii goi şi pîn’ la capăt nimeni nu ne ştie, doar cel ce ne-a-ntrupat dintr-o stihie şi slava şi-a suflat-o peste noi.
Ne cheamă tainic chipul înapoi, dar surzi bolim la umbra lui tîrzie şi ne-ndulcim, trufie cu trufie, spre noaptea grea a zilei de apoi.
Furaţi de-atîta falsă-asemănare, ne cresc pe limbă solzi şi se despică, se face-n noi rîvnirea tot mai mare şi amintirea morţii tot mai mică, şi nu pricepem: dacă sîntem zei, de ce mai bate ceasul ora trei?!
|