Sonete şi false sonete Imprimare

de Răzvan CODRESCU

 

LXVI

Semeţi am fost în anii noştri verzi

de nu-ncăpeam în piei şi în cuvinte,

şi azi, cînd tragem veştezi spre morminte,

cît ne-am spăşit nici nu-ndrăzneşti să crezi...

 

N-au biruit asupra-ne duşmanii

(nici cei văzuţi, nici cei ce nu se-arată),

n-am lepădat iubirea de-altădată,

ci doar şi-au rîs de visul nostru anii...

 

Cînd în păcat te-ai zămislit şi moartea

te paşte ca o plată din bătrîni,

atît ţi-e dat să-ţi fie-n lume partea

cît gîndul morţii poţi să-l mai amîni,

căci cînd din pisc începi s-o iei la vale,

eşti doar năluca visurilor tale.


VIII

Iubirii tale n-am să-i dau de capăt

şi taina ta nicicind n-o s-o pricep,

căci te sfîrşeşti îndată ce te-ncep

şi-ncepi din nou de cum mă vezi că scapăt.

 

Mi-ntind spre tine visul ca o nadă

şi-n ruga mea te-adulmec cer cu cer,

dar greu de trup mi-e gîndul, cînd te sper,

şi grea de vreme mîna, cînd te pradă.

 

De vecii tăi se fac fărîme anii,

de slava ta orbeşte văzul tot,

şi roată prind să-mi dea-n amurg vultanii...

Uscat ce-aştept, cînd verde n-avui parte?

Sau poate-i scris la urmă să te pot

gusta de viu cu limba mea de moarte...

 

LXVII

S-au răzbunat cuvintele a jale

şi-n cercuri largi, ca vulturii spre pradă,

purtînd în plisc a cerurilor nadă,

au prins să-mi dea tăcerile tîrcoale.

 

Smerit de viu înalt iubirii tale,

n-au heruvimii ochi destui să vadă

cît cer se strînse-n carnea mea grămadă

şi cîte stele-mi scăpărară-n cale.

 

Un pas mai am şi limba stă să-mi pice,

şi toate-n mine amuţesc pe rînd,

ca prinse tainic în cleştar de gînd.

Şi poate mîine-oi fi cu tine-n rai,

de nu cumva nădejdea ce mi-o dai

va apuca, prea coaptă, să se strice...

 

XLIII

Am fost rămas din zorii lumii goi

şi pîn’ la capăt nimeni nu ne ştie,

doar cel ce ne-a-ntrupat dintr-o stihie

şi slava şi-a suflat-o peste noi.

 

Ne cheamă tainic chipul înapoi,

dar surzi bolim la umbra lui tîrzie

şi ne-ndulcim, trufie cu trufie,

spre noaptea grea a zilei de apoi.

 

Furaţi de-atîta falsă-asemănare,

ne cresc pe limbă solzi şi se despică,

se face-n noi rîvnirea tot mai mare

şi amintirea morţii tot mai mică,

şi nu pricepem: dacă sîntem zei,

de ce mai bate ceasul ora trei?!

 

 

Sursa:
Revista "Puncte Cardinale"