SEMINŢE DUHOVNICEŞTI
UN CAIET AL PĂRINTELUI ARSENIE
EDITAT DE “LUMEA CREDINŢEI”

Caietul păstrat cu evlavie timp de şase decenii şi încredinţat spre publicare Editurii Revistei “Lumea Credinţei” de către Maica Celestina de la Prislop, portretizată pe scurt în cuvîntul înainte semnat de publicistul George Crasnean, cuprinde cuvinte ale Părintelui Arsenie (Zian) Boca (1910-1989) dinspre sfîrşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. Multe dintre ele se regăsesc, ca atare sau dezvoltate de autor în anii următori, şi în alte volume apărute relativ recent, mai ales în Cărarea Împărăţiei şi în Cuvinte vii. Cele mai multe sînt variante prime sau intermediare ale unor texte devenite exponenţiale pentru gîndirea şi trăirea duhovnicească a Părintelui Arsenie. Caietul ne poate ajuta, nu o dată, să vedem mai bine calea seminţei către rodul împlinit: de aceea şi poartă titlul editorial Seminţe duhovniceşti. Cei mai puţin dedaţi cu tomurile masive pot ajunge la esenţa învăţăturii şi experienţei arseniene şi pe această cale mai modestă şi mai accesibilă, pe care editorii s-au străduit s-o netezească profesional, diortosind cu atenţie textul şi complinindu-l discret cu utile paranteze editoriale.

Cît de vii şi de actuale rămîn meditaţiile şi sfaturile Părintelui Arsenie – primenitorul harismatic al vieţii monahale româneşti din secolul XX, numit de evlavia populară şi “sfîntul Ardealului” – va putea aprecia fiecare cititor în parte. Fie ca aceste „seminţe” să fie aducătoare de rod înnoit în cît mai multe suflete, spre unitatea în Duh a Ortodoxiei româneşti şi spre dreapta cinstire a celui pe care îl aşteptăm cît mai curînd în sinaxarele noastre, alături de alţi vajnici mărturisitori ai dreptei credinţe din greu încercatul secol XX.

Cartea poate fi procurată – inclusiv pe cale poştală – prin Societatea de Difuzare “Supergraph” (str. Ion Minulescu 36, sector 3, Buc., cod 031216; tel.: 021/3206119, fax: 021/3191084), iar în Bucureşti mai ales de la Librăria Sophía (str. Bibescu Vodă 19, vizavi de Facultatea de Teologie) – cea mai dotată librărie teologică din ţară. (Răzvan CODRESCU)

De la Părintele Arsenie cetire...

DESPRE ÎNGUSTIMI ŞI SECTARISM

Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altundeva decât unde de obicei îi ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am aflat că spirite sectare se găsesc oriunde, în toate activităţile omeneşti. Se găsesc (cârcotaşi) pe marginea oricărei gândiri omeneşti, nu numai în religie. Se găsesc spirite sectare răzând chiar la temelia ierarhiei. E clar că spiritele sectare, mentalităţile de orice fel, sunt spirite anarhice, sortite la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el. Adică cel căzut în asemenea îngustimi susţine cu toată tăria că aşa este Adevărul, cum îl înţelege el, şi nu admite o altă părere a Sfinţilor, a Bisericii şi a obştii în general.

Dacă prostul s-ar recunoaşte prost, ar înceta de a mai fi ca atare şi s-ar schimba în înţelept.

Orişice spirit sectar aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barieră care stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea superioară, suveranitatea Credinţei în conducerea preaînţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii, cât şi-n amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pas cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba din fixarea pe câteva idei omeneşti, totdeauna am putea fi striviţi, fără a avea un merit altul decât acela de a fi victimă a îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte, n-are leac nicăieri. Mulţi sunt mai betegi la minte decât de alte boli fizice.

Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după oarecare vreme se sectarizează, se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea victimile acestor îngustimi. Şi întâi trebuie să se spargă capul prost, ca să vie cel cu minte.

Să luăm un exemplu şi un model de îngustime a oamenilor providenţaili din anii 1556-1598. În această perioadă de vreme pe tronul Spaniei a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit şi veşnic posomorât; se spune că n-a râs în viaţa lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată, când a auzit de măcelul din noaptea Sfântului Bartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci. Spania cu America Centrală, America de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, şi Milanul şi Ţările de Jos; iar după ce a cucerit Portugalia, la anul 1580, se făcu stăpân şi peste imperiul colonial [al acesteia]: Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor a Angliei, dispunea acum şi de aceasta [de Anglia]. Această întindere imensă [îl] făcea pe Filip să se creadă în sine aşa de tare încât afirma, umflat de mândrie, că în împărăţia sa soarele niciodată nu apune, iar lumea zicea că atunci când se mişcă Spania, se cutremură pământul.

Filip ar fi putut fi un rege mare, dacă ar fi înţeles vremea în care trăia. Chiar de la suirea sa pe tron îşi propusese ca toată viaţa lui să lupte pentru stârpirea protestantismului. Fanatismul său, întreţinut şi de iezuiţi, era aşa de mare încât spunea adesea: „Mai bine n-aş mai fi rege, decât să domnesc peste eretici!”. Într-adevăr, el se purta cu atâta cruzime contra reformaţilor încât aceştia îl numiră „demonul de la miazăzi”.

În luptele sale, ce le-a avut cu flamanzii, a căutat să-i aducă pe aceştia cu de-a sila la catolicism, fiindcă, din îngăduinţa lui Carol Quintul, primiseră calvinismul. Măsurile regelui siliră pe aceşti locuitori să facă o confederaţie, pentru ca să-şi apere cu armele libertatea religioasă şi politică.

Filip, afumat de fumul fanatic catolic, însărcină pe generalul său, Ducele de Alba, să se ducă să supună ţările răsculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de acum şi purtarea lui fu înspăimântătoare. Dărâmând toate fortăreţele răsculaţilor, 18.000 de oameni au fost arşi de vii, [la] 30.000 li s-au luat averile, rămânând pieritori de foame, [iar] 100.000 fură nevoiţi să părăsească ţara.

Filip povăţuit de iezuiţi, se hotărî să cureţe Spania de necredincioşi. El dădu un decret prin care ordona ca „toţi cei care nu sunt catolici să se boteze sau să părăsească ţara”. Cei mai bogaţi şi-au vândut averile şi au trecut în alte ţări, iar sărăcimea a rămas pe mâna iezuiţilor şi închinătorilor şi au fost arşi de vii. În urma acestor măsuri, Spania de miazăzi ajunse o paragină. Sfârşitul vieţii lui Filip a fost acelaşi ca al lui Irod, ucigătorul pruncilor: „păduche sub piele”, iar după dânsul Spania a decăzut mereu şi nu s-a mai ridicat niciodată.

Iată un argument destul de bun al suficienţei de sine, al bigotismului fanatic, plin de nenumărate crime şi sânge, manifestat prin ura ucigătoare de oameni, bazat pe mijloace de teroare, ca să se impună un creştinism forţat.

Întrebăm Apusul: oare aşa ne-a învăţat Hristos? Unde este răbdarea care trebuie s-o avem, până la jertfă, pentru fraţii noştri mai slabi? Iată unde a dus pe Filip îngustimea fanatică a suficienţei de sine! De aici reiese că acel care este căzut în aceste extreme ale sectarismului nu-şi dă seama de această orbire şi, ascultând de o vrajă vrăjmaşă, împinge lucrurile, în îngustimea sa, până la absurd, prăbuşindu-se în abisul fărădelegilor şi căzând din creştinism prin călcarea iubirii de oameni.

Oricine care este afumat de o vrajă vrăjmaşă sectară luptă pentru ca să-şi facă prozelitism cât mai mare, ca prin aderenţii ce şi-i câştigă să poată, azi sau mâine, să producă „anarhie”, prin răzbunare şi ferocitate.

Sectarismul este o vrajă vrăjmaşă care luptă împotriva păcii lui Hristos, împotriva dragostei Lui, împotriva unităţii Lui, care a legat pe toţi creştinii de veacuri, până la sfârşitul veacului acestuia.

Spiritul anarhic sectar este izvor al răutăţii, care ia pacea de pe pământ şi pustieşte inima de iubirea lui Hristos. Prin îngustimile lui, credinţa se pustieşte, ateismul se generalizează, drepţii se desăvârşesc şi… „judecata cea de pe urmă” se grăbeşte.

Ateismul este ultima fază a sectarismului. Acesta tinde să cotropescă tot pământul, iar când va reuşi ca toţi supravieţuitorii acestei lumi, cu voie şi fără voie, să afirme negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, negaţia Învierii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu, după o vreme foarte scurtă se vor izbi de apariţia cea înfricoşată a lui Iisus Hristos, ca Judecător al lumii şi Împărat al creştinilor. Atunci fiecare îşi va primi plata ostenelilor sale, pentru o veşnicie fără de sfârşit.
Amin!

Biserica de piatră a Mănăstirii Prislop

DOUĂ PISCURI DUHOVNICEŞTI

După ce va studia Teologia şi Artele Frumoase, dar va audia cu pasiune şi cursuri de Medicină, Zian Boca va deveni diacon celib în 1935, iar în 1939 va lua calea Athosului, unde a petrecut 3 luni, pregătindu-se pentru călugărie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: “Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care tînărul şi-a spus în sinea lui: “Aici e de mine, la ăsta stau!”. Încă din prima tinereţe se simte la el vocaţia asumată a celui ce mai tîrziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mîntuiesc... Unii din­tre călugări nu sînt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!”.

Este închinoviat la mănăstirea refăcută a Sîmbetei de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă ceea ce s-a numit “mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sîmbăta”, acea “bulboană spirituală uriaşă” în faţa căreia un Nichifor Crainic exclama: “Ce vreme înălţătoare cînd toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cîntînd cu zăpada pînă la piept, spre Sîm­băta de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brîncoveanu]!”. În paralel, aducînd cu sine manuscrisele trebuincioase de la Sfîntul Munte şi stăruind pe lîngă Părintele Dumitru Stăniloae, va fi un adevărat ctitor al Filocaliei româneşti, căreia îi va realiza şi coperta. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: “M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dum­nezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi”.

Vremurile se precipitau, iar comunismul ateu îşi înfigea tot mai adînc ghearele în trupul ţării. Ajutîndu-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele Arsenie intră în vizorul Secu­rităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. Strămutat cu forţa de la Sîmbăta la Prislop, devine acolo stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhov­nic, pînă în 1959, cînd comuniştii au risipit obştea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ţinut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu sub ochiul cîinos al puterii. În ul­ti­­ma parte a vieţii avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu (unde a pictat biserica timp de 15 ani, începînd din 1968, lăsîndu-ne o adevărată – şi unică în felul ei – “predică în imagini”) şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde obişnuia să se retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochii, în pragul iernii lui 1989¹, în vîrstă de 79 de ani).

Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat “pe sub mînă”, în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de la Că­ra­rea Împărăţiei sau Cuvinte vii şi pînă la volumul antologic Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gîndirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, realizat de Ioan Gânscă, cu sprijinul Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian. Cuvîntul lui ne petrece spre vămile altor vremi şi ne descoperă poarta de lumină a Împărăţiei, amintindu-ne mereu că “Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd îşi urmează destinul, au apărarea lui Dum­nezeu. Cînd şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!”.

Din păcate, în contextul libertăţii postcomuniste, la împlinirea a 10 şi a 15 ani de la strămutarea la cele veşnice a omului care a schimbat, în inima secolului XX, faţa monahismului nostru ortodox, ca şi la împlinirea a 80 sau a 90 de ani de la naşterea sa, s-a făcut prea puţin pentru a i se cinsti memoria. Poate se va face mai mult anul acesta, cînd se împlinesc două decenii de la moarte, şi anul viitor, cînd e centenarul naşterii sale.

Însă cu sau fără girul pietăţii noastre curente, Părintele Arsenie Boca, duhovnic şi clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor, dar şi mare învăţat, teolog şi pictor de icoane, rămîne “un fenomen unic în istoria monahismului românesc” (D. Stăniloae). Mutat la cele veşnice cu puţin înainte de prăbuşirea ve­chiu­lui regim comunist (pe care se spune că o şi profeţise), Părintele Arsenie odihneşte sub cetinile de la Prislop, mănăstirea unde fusese mai întîi surghiunit de comunişti şi care a sfîrşit prin a-i deveni vatră de suflet. Urmele lui rămîn neşterse în spiritualitatea ortodoxă româneas­că, sfinţind toate locurile pe unde s-a perindat, din Făgăraş în Haţeg şi de la Sinaia la Bucureşti. “Din cîţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică – mărturiseşte Părintele Teofil Părăian – socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vîrf, culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.

Şi cine altul l-ar fi putut defini pe Părintele Arsenie într-un stil mai succint şi mai inconfundabil decît acelaşi Părinte Teofil, urmaşul său duhovnicesc: „Cîndva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie, la Bucureşti, pentru mă­năs­tirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului... Stăteam în faţa acestei icoane şi o pre­zentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: «Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu». Şi respectivul spune: «Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva». Şi zic eu: «Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sînt sigur că are încă ceva». Ăsta a fost Părintele Arsenie...”

Mănăstirea Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus

Spre sfîrşitul lui august 1942, pe vremea cînd Părintele Arsenie, deşi încă destul de tînăr, generase deja mişcarea duhovnicească de la Sîmbăta şi începea să-şi dobîndească faima devenită legendară, un băieţandru de numai 13 ani, pe nume Ioan, răsărit din marele rezervor de credincioşie şi bună-cuviinţă al satului românesc de altădată, bătea cu rîvnitoare candoare la poarta mănăstirii brîncoveneşti, ca să ceară cuvînt de îndrumare, cu gîndul de a se călugări. Părintele Arsenie nu-l tratează ca pe un ţînc, ci pare să fi intuit din capul locului în micul nevăzător un mare văzător cu duhul, care avea să-i şi fie cel mai de seamă ucenic. Călugăria rămînea s-o capete la o vîrstă mai coaptă, dar i se încredinţează deja taina “rugăciunii cu care se mîntuiesc călugării², marele rugător învăţîndu-l cum s-o spună “cu gîndul şi lipită de respiraţie”: “între respiraţii să zic: «Doamne»; trăgînd aerul în piept să zic: «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu»; şi apoi, dînd aerul afară din piept, să zic: «miluieşte-mă pe mine, păcătosul!»”. Tînărul ascultă sfatul şi îşi însuşeşte metoda, trăieşte străluminarea şi bucuria rugăciunii, pune temei mistic nezdruncinat desăvîrşirii sale viitoare.

După ce urmează calea firească a formării intelectuale (luîndu-şi bacalaureatul în 1948, la Timişoara, şi licenţa în Teologie în 1952, la Sibiu), tînărul dă curs chemării pe care o simţise încă din pruncie şi, la 1 aprilie 1953, intră în obştea călugărească a Mănăstirii Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus, devenind monah în 15 august 1953, cu numele de Teofil (în gr.: “iubitorul de Dumnezeu”) şi ierodiacon în 15 august 1960. 23 de ani mai tîrziu, în 13 mai 1983, de praznicul „Izvorului Tămăduirii”, va fi hirotonit preot şi hirotesit duhovnic, iar în 8 septembrie 1988, de praznicul Naşterii Maicii Domnului, va primi şi rangul de arhimandrit, cu care străluceşte pînă în ziua de azi.

Părintele Arsenie îşi ducea de-acum crucea prigoanelor şi bejeniilor, dar duhul lui continua să străjuiască sfinţitor lavra Sîmbetei făgărăşene, iar Părintele Teofil a avut şansa unei alte călăuze încercate, vrednicul de pomenire Părinte Arhimandrit Serafim Popescu, neasemuitul “odihnitor de oameni”.

Dacă înainte de 1989, personalitatea şi lucrarea Părintelui Teofil a fost mai degrabă circumscrisă în aria Sîmbetei şi a împrejurimilor, sub un regim făţiş ostil propovăduirii valorilor religioase, după 1989 marele duhovnic a ţîşnit ca un far lumină, străluminînd de-a lungul şi de-a latul întregii ţări cu “tinereţea fără bătrîneţe” a cuvîntului mărturisitor şi ajungînd, în scurtă vreme, alături de regretatul Părinte Galeriu, cel mai de seamă bogoslov în carne şi oase al României postcomuniste. N-a pregetat să se deplaseze şi să vorbească, mai ales la solicitările tinerilor, în toate colţurile ţării, dar îndeosebi în marile centre universitare, iar de pe la jumătatea anilor ’90 cărţile sale au început să apară una după alta (azi sînt aproape 30 de titluri), statornicindu-i definitiv învăţătura în conştiinţa creştină a României contemporane. Prea Cuvioşia sa a avut şi are iscusinţa de a se aşeza mereu harismatic în punctul de convergenţă ziditoare al Credinţei cu Cultura³, ştiind să apere tradiţia fără a ignora complexitatea modernităţii, să formeze sufleteşte fără să deformeze intelectual, să afirme ferm Ortodoxia fără să dispreţuiască valorile neortodoxe ale creştinătăţii, să vorbească în acelaşi timp simplu, dar subtil, patetic, dar raţional, cu gravitate, dar şi cu umor⁴, găsind întotdeauna tema, tonul şi nuanţa pe potrivă, ca un ales al Logosului (într-o vreme tot mai pîndită de primejdia logoreei lumeşti), redînd cuvîntului forţa lui originară şi ideii tensiunea sacră a dinamismului sofianic.

Deşi simplă, discretă şi – pentru păcatele mele – nemaireînnoită ca atare de atunci, întîlnirea faţă către faţă cu Părintele Teofil a rămas pentru mine una dintre acele întîlniri esenţiale de care Dumnezeu ne face parte pe traseul unei vieţi⁶.

Tinerilor de azi mă simt dator să le spun: Fiţi mai puţin sfioşi şi mai smeriţi decît mine, bucuraţi-vă că sînteţi trăitori în aceeaşi vreme cu Părintele Teofil şi nu pregetaţi să vă împărtăşiţi din cuvîntul preaputernic al Prea Cuvioşiei sale, care face pîrtie în cer neamului nostru românesc!

Răzvan CODRESCU

Prislop: curcubeu la mormîntul Părintelui Arsenie

 ² Aşa îi plăcea Părintelui Arsenie să numească Rugăciunea isihastă, căreia i se spune în multe feluri (Rugăciunea lui Iisus, Rugăcinea minţii, Rugăciunea inimii) şi pe care Părintele Teofil preferă s-o denumească “Rugăciunea de toată vremea”.

 ³ Urmînd creator, şi pe linia aceasta, învăţătura Părintelui Arsenie (ce se întîlneşte în multe privinţe şi cu cea a monahului Nicolae de la Rohia, un alt primenitor harismatic al discursului ortodox contemporan): „Precum urmărim o armonie între facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armo­nie şi între cunoştinţele din cît mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multa ştiinţă îl apropie pe om de Dumnezeu; puţina ştiinţă îl îndepărtează şi de ştiinţă, şi de Dumnezeu. Iar omul atîta preţuieşte cîtă apropiere de Dumnezeu şi-a cîştigat în sine”.

⁴ Tînărul teolog Mihail George Neamţu îl califica inspirat drept zoon gelastikon (ceea ce, într-o traducere mai liberă, va să zică “fiinţă aducătoare de bucurie”, care ştie să se bucure şi să îm-bucure totdeodată, să rîdă paideic şi exorcizator, cu acel “rîs al patriarhilor” despre care teologul Teodor Baconsky a scris o carte întreagă, încă insuficient înţeleasă şi preţuită la noi de o anume mentalitate mohorîtă, cuibărită uneori şi pe la case foarte mari…).

⁵ Cf. San Juan de la Cruz/Sfîntul Ioan al Crucii, Noche oscura del alma/Noaptea întunecată a sufletului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, şi Sfîntul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu fragmente din comentariile teologice în proză, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.

⁶ Şi cu atît mai mare este părerea mea de rău că mulţi ani mai tîrziu, sub un alt nume (publicistic), cu care semnez penitent şi rîndurile de faţă, am ajuns să-l mîhnesc pe Părintele cu o nefericită scăpare de condei şi cu o inabilă expresie a dragostei mele faţă de dumnezeiasca frumuseţe a poeziei Zoricăi Laţcu (Maica Teodosia), în care s-ar fi cuvenit să mă (re)întîlnesc altfel cu marele înduhovnicit... Azi nădăjduiesc că bunul părinte a înţeles şi m-a iertat, chiar dacă eu însumi n-am să mă iert niciodată.

Sursa: blog Răzvan CODRESCU