de Răzvan CODRESCU
(poem neptic)

Venit-au fraţii, dar ajunşi la el,
se tot codeau şi nu găseau cuvinte...
Şi-a zis bătrînul: “Răsuflaţi niţel,
că face bine-adusului aminte!”.

Aceia îl priveau cu ochii mari,
şi încîntaţi să-i fie aşa de-aproape,
şi ispitiţi să-l pună la cîntari,
cu-n gînd viclean clipindu-le pe pleoape.

Sfiala lor părea cumva să-i doară,
umbriţi de el, dar şi geloşi de sine –
şi-un drac sprinţar, cu coada lui uşoară,
juca de zor în poala lunii pline...

Şi-ntr-un tîrziu: “Venim anume, avvă,
să-ţi cerem un cuvînt de mîntuire”,
se-ncumetă, dregîndu-şi vocea gravă,
să zică unul, mai scorţos din fire.

“De ştiţi Scriptura, de ajuns vă este,
căci nu-i cuvînt de dînsa mai presus”,
grăi bătrînul, cu privirea peste
pustia oarbă. Şi mai mult n-a spus.

“Dar noi, părinte, şi din gura ta
vrem s-auzim deplina-nvăţătură!”,
sări atunci şi cel ce arăta
a fi mai mic de ani ca de statură.

Cătă la el bătrînul, cumpănind,
şi-apoi: „La Evanghelie mă-nvaţă
şi celălalt obraz să i-l întind,
de mă loveşte unul peste faţă”.

Aceia tresăriră şi-ntre ei
privindu-se: „Ne fie cu iertare”,
grăiră ca-ntr-un singur glas toţi trei,
„dar noi de asta nu sîntem în stare!”.

„De asta nu puteţi, atunci măcar
lovirea s-o-nduraţi fără crîcnire”,
urmă bătrînul, pe un ton amar,
dar nepărînd ca vorba lor să-l mire.

„Nici asta nu putem!”, grăiră-aceia.
„De nici de-atît n-aveţi putinţă voi,
măcar, spre-a nu preface-n foc scînteia,
nu-ntoarceţi lovitura înapoi”.

„Nici asta nu putem!”. Şi lung tăcură.
Iar avva-atunci, cătînd spre ucenic:
„Mai bine fă-le-o oleacă de fiertură,
că-s slabi şi poate se-ntăresc un pic!”.

Şi-apoi le zise-acelora: „Păi dacă
putinţă nu-i, nici voie-n cele bune,
nimic şi nimeni n-are ce să facă,
ci-aici se cere multă rugăciune...”

Din danţul lui lunatic şi uşure
stătu sprinţarul drac, iar împrejur,
pe-ntinsul nesfîrşit al pietrei sure,
doar umbra avvei mai prindea contur.