A doua zi, în Duminica Floriilor, are loc Intrarea Domnului în Ierusalim. Călare pe mînzul asinei şi întîmpinat de mulţime cu ramuri de finic şi cu osanale (“Osana! Binecuvîntat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” – Ioan 12, 13), Iisus este imaginea Împăratului, iar Ierusalimul imaginea Împărăţiei (prefigurarea Ierusalimului ceresc). Celor veniţi să-L vadă, Mîntuitorul le spune: “A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului” (Ioan 12, 23), şi atunci glas se aude din ceruri zicînd: “L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi” (Ioan 12, 28). Dar Iisus ştie că păşeşte pe calea patimii, răstignirii şi morţii, amintindu-le celor din jur că “grăuntele de grîu… dacă va muri, va aduce multă roadă” (Ioan 12, 24), chiar dacă ei nu pricepeau în clipa aceea că El le vorbea, învăluit, despre propria Lui moarte şi Înviere.

Înaintea Cinei celei de Taină, în semn şi ca pildă de smerenie slujitoare, Hristos spălă picioarele ucenicilor: “Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul; şi bine ziceţi, căci sînt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sînteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 12-15). De aceea, în Patriarhia Ierusalimului bunăoară, pînă astăzi, Patriarhul, închipuindu-L pe Hristos, la Utrenia din Joia Mare, spală picioarele a 12 arhimandriţi ai locului, ce-i închipuie pe apostolii Domnului (pe care icoana îi arată extrem de stînjeniţi, dar şi de impresionaţi de gestul Învăţătorului lor).

Cina cea de Taină, ce a urmat imediat după aceea, ca reuniune pascală, este importantă pentru că în cadrul ei a fost instituită Sf. Euharistie, centrul liturgic al vieţii creştine: “Iar pe cînd mîncau ei, Iisus, luînd pîine şi binecuvîntînd, a frînt şi, dînd ucenicilor, a zis: «Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul Meu». Şi luînd paharul şi mulţumind, le-a dat, zicînd: «Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este sîngele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor»” (Matei 26, 26-28). Icoana îl arată pe Iuda aplecat sau cu mîna întinsă spre blid  (“Cel ce a întins cu Mine mîna în blid, acela Mă va vinde” – Matei 26, 23): ceasul întunericului era aproape. La rigoare, în reprezentarea iconografică a scenei, aureolă trebuie să aibă numai Hristos (apostolii n-au primit încă darul Cincizemii – Duhul Sfînt pogorît asupra lor în chip de limbi de foc, ca supremă consfinţire). Există însă destule reprezentări în care aureolă au şi toţi apostolii, mai puţin Iuda.

Vîndut pe 30 de arginţi cu Sărutul lui Iuda, în noaptea Ghetsemanilor, Iisus încape pe mîna celor ce Îi doreau moartea (mai marii evreilor), dar care aveau nevoie pentru aceasta de complicitatea puterii romane. Nesuferindu-i pe evrei, Pilat încearcă în fel şi chip să-L facă scăpat pe Hristos, dar în cele din urmă, spălîndu-se pe mîini, cedează presiunilor mulţimii asmuţite de farisei, care cere ferm eliberarea tîlharului Baraba şi răstignirea profetului din Nazaret (“Sîngele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” – Matei 27, 25). Căindu-se de ce a făcut, Iuda returnează arginţii şi se spînzură (dublînd păcatul trădării cu acela al sinuciderii), iar Iisus este tîrît cu crucea în spate spre Golgota, îndurînd cele mai grele batjocuri.

În Vinerea Mare, numită de creştini şi Vinerea Neagră, creştinătatea rememorează Răstignirea, moartea şi punerea în mormînt a Domnului, iar în biserici, seara, se cîntă Prohodul. Răstignit la ceasul al treilea (după Marcu 15, 25) sau la ceasul al şaselea (după Ioan 19, 14), cert este că Iisus Şi-a dat duhul la ceasul al nouălea: “Săvîrşitu-s-a!” (Ioan 19, 30); “Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46). Vechile icoane răsăritene redau răstignirea într-o manieră sobră, evitîndu-se – în comparaţie cu arta apuseană – ostentaţia deteriorării fizice. Asistenţa se reduce, cel mai adesea, la Maica Domnului (uneori însoţită, în plan secund, de mironosiţe) şi la Apostolul Ioan (avîndu-l adeseori alături şi pe bunul sutaş). Uneori sînt figuraţi şi cei doi tîlhari între care a fost răstignit (după tradiţie: Gestas şi Dismas). În susul Crucii stă scris: I.N.R.I. – iniţialele de la Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor. Sub Crucea de pe Golgota (locul “Căpăţînii”) e o mică grotă, cu craniul protopărintelui Adam, semnificînd mîntuirea primului Adam prin sîngele lui Hristos, Noul Adam.

Aşa cum Domnul le spusese ucenicilor în multe rînduri, în dimineaţa celei de-a treia zile de după punerea Sa în mormînt are loc Învierea – Anástasis –, moment tainic greu de figurat, drept care iconografia răsăriteană îl evocă, de regulă, prin scena Pogorîrii la iad, absentă din Evanghelii, dar bine statornicită în Tradiţie (Sf. Simeon Noul Teolog: “Hristos S-a pogorît la iad, a slobozit din legăturile veşnice şi a înviat sufletele celor drepţi care erau robite acolo, adică le-a dus în rai. Dar nu a înviat şi trupurile lor, ci le-a lăsat în morminte pînă la învierea cea de obşte”). Hristos Însuşi S-a pogorât la iad cu sufletul (nu şi cu trupul, care era în mormînt). Iadul e reprezentat ca o peşteră întunecoasă, iar în centrul icoanei se vede Hristos, cu dreapta ţinînd de mînă pe Adam, iar cu stînga pe Eva. Alteori cu o mînă îl ţine pe Adam, iar în cealaltă ţine Crucea (devenită simbol suprem al biruinţei asupra morţii).

Învierea Domnului mai e reprezentată tradiţional prin icoana Îngerului vestind mironosiţelor Învierea (“De ce Îl căutaţi pe Cel viu între cei morţi?!” – Luca 24, 5; “Nu este aici, căci S-a sculat precum a zis…” – Matei 28, 6), pe care Erminia lui Dionisie din Furna (sec. 18) o descrie aşa: “Mormînt deschis şi un înger, purtînd veşminte albe şi şezînd pe acoperămîntul mormîntului, ţine cu o mînă o suliţă, iar cu cealaltă arată, înăuntru în mormînt, giulgiul şi năframa; şi purtătoarele de miruri, înaintea lui, ţinînd miresmele”. Icoanele care-L înfăţişează pe Domnul ieşind dintr-un mormînt sub formă de coşciug şi ţinînd în mînă un steag (simbol profan şi emfatic al biruinţei) nu sînt ortodoxe (chiar dacă, deodată cu alte proaste influenţe apusene, au pătruns şi în lumea ortodoxă, concurînd, pe alocuri, reprezentările tradiţionale). Ele fac parte, cu rare excepţii, din categoria kitsch-ului religios.

Duminica Tomii (prima de după Duminica Învierii), numită în popor şi “Paştele cel mic”, se leagă de episodul evanghelic al Încredinţării lui Toma (“Adu degetul tău încoace şi vezi mîinile Mele, şi adu mîna ta şi pune-o în coasta Mea, şi nu fii necredincios, ci credincios!” – Ioan 20, 27), cel ce, circumspect mai înainte, izbucneşte acum în sublima exclamaţie mărturisitoare: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. În menţionatul manual de pictură bisericească tema este numită “Toma pipăind rănile lui Hristos”. Încredinţarea lui Toma face parte din grupul de reprezentări iconografice care certifică Învierea. Strigătului îngeresc “Hristos a înviat!”, ele îi răspund toate, în limbajul lor figurativ: “Adevărat a înviat!”. În cazul lui Toma Geamănul, necredinciosul sfîrşeşte prin a ne încredinţa el însuşi de autenticitatea Învierii!