Un monument în asfințit

Când moare un om, rămâne uneori o dragoste. Când moare un nume, rămâne o amintire cu ecou. Când moare o personalitate, ne trezim că viața ne-a fost punctată de un monument.

Răzvan Codrescu avea oroare de cuvinte mari și mai ales de laudele ce i-ar fi putut fi aduse. El însă era generos în aprecieri și cu cei care nu meritau. În timpul vieții sale, m-am ferit să-l elogiez tocmai din acest motiv, dar acum pot să spun ceea ce trebuie rostit. Prin dispariția lui Răzvan Codrescu dintre noi, am pierdut un mare creștin și un naționalist luminat; un cărturar imens și un neobosit mărturisitor al eroilor, martirilor și sfinților din rezistența anticomunistă; un foarte important teoretician și istoric al Dreptei de la noi; un proeminent teolog și un poet sensibil și profund. Eu personal am pierdut o călăuză pe calea națională și un prieten de drum lung. De aceea sentimentul pe care l-am trăit când am auzit despre plecarea lui a fost copleșitor și inexprimabil. Singura „răzbunare”, în sensul etimologic, a acestui trist eveniment este să încerc să-i fac conștienți pe cât mai mulți români cu privire la cine a fost Răzvan Codrescu.

Răzvan Codrescu a fost un pedagog, atât ca formaţie profesională, cât şi în fibra sa intimă. Împărtăşea din ştiinţa şi din experienţele sale cu dărnicie, tact şi stil, pentru a le oferi altora repere de orientare şi îmbunătăţire. A făcut-o de la catedră, a făcut-o și ca eseist, traducător, jurnalist, scriitor şi editor. Şi s-a slujit de un dar special: oratoria sa era la fel de bună ca scriitura lui. A fost unul dintre oamenii al căror discurs liber, odată transcris, devenea un text impecabil, de publicat în gazetă sau în carte. Când aborda o problemă, oricât de dificilă, dovedea o bună cunoaştere a domeniului, o mare limpezime a ideilor, un ireproşabil traseu logic, un discernământ fin şi un curaj rar la intelectualitatea noastră de astăzi.

Am visat la prietenia cu Răzvan Codrescu înainte cu câţiva ani de a-l cunoaşte faţă către faţă. M- a cucerit scrisul său din revista sibiană „Puncte Cardinale” – o veritabilă şcoală a Dreptei creştine postdecembriste, pe care a condus-o alături de regretatul Gabriel Constantinescu timp de două decenii. Intuiam că întâlnirea cu un astfel de om poate fi una formatoare, ziditoare, una care îţi poate da un nou sens al vieţii. Şi nu m-am înşelat. Din anul 1999, de când ne-am văzut prima dată, am legat o prietenie nedezminţită până la capăt, care pe mine unul m-a îmbogăţit enorm.

Trecut la rându-i prin „şcoala” foştilor deţinuţi politici, încă de pe vremea adolescenţei – când a avut privilegiul de a-i cunoaşte pe Marcel Petrişor, Demostene Andronescu, Părintele Gheorghe Calciu, Aurel State, Simion Ghinea, Petre Ţuţea şi atâtea alte mari conştiinţe româneşti mărturisitoare şi jertfitoare –, Răzvan Codrescu a dovedit, timp de 30 de ani, o excelentă aşezare a discursului său pe temeiurile naţionalcreştine, o consecvenţă ideatică şi principială fără fisură, o dăruire exemplară pentru lămurirea și înălțarea în duh și în spirit a lumii româneşti. Fidel vechilor idealuri ale Dreptei creştine, a încercat să contribuie la naşterea, coagularea şi afirmarea unei noi elite conservatoare, a unei lamure capabilă să întoarcă întreg poporul pe făgaşul unei vieţi cu şi pentru Dumnezeu.

Vrând, deci, să facă binele şi fiind plin de talent şi hărnicie, s-a trezit în prima linie, nu din orgoliu sau mânat de interese impure. Calităţile sale l-au propulsat nu doar la conducerea unor publicaţii şi edituri, sau în postura de principal teoretician al Dreptei creştine, ci şi la vârful câtorva iniţiative de resurecţie a Dreptei culturale şi de articulare a Dreptei politice de la noi (fără să fie membru al vreunui partid), unele cu un oarecare succes, altele eşuate după un start promiţător. Chiar şi aşa, ar fi lăsat bucuros locul altora, spre a se dedica proiectelor literare proprii, dacă ar fi putut săşi refuze prietenii.

Un om cu asemenea însuşiri şi cu un astfel de parcurs biografic are, inevitabil, inamicii şi detractorii săi. S-au găsit să-l conteste, să-l înfrunte şi să-l înjure nu numai adversarii ideologici ireductibili, ci şi unii dintre aceia care au crescut cu cărţile sale şi cărora le-a întins o mână de ajutor. Destui dintre cei care îi împărtăşeau ideile, dar se temeau să le susţină, ca să nu-şi piardă funcţiile sau sinecurile ori să nu-şi compromită viitorul (academic, scriitoricesc, politic), pe scurt, să nu-şi „ardă imaginea”, au început să-l ocolească după ce a fost etichetat ca „legionar” şi „extremist” sau după ce li s-a atras atenţia că e o vecinătate primejdioasă. S-a ajuns până într-acolo încât nu i-au fost recunoscute nici meritele culturale lipsite de orice conotaţie politică, aşa cum bunăoară este traducerea Infernului lui Dante.

Răzvan Codrescu şi-a asumat condiţia de marginalizat de către „elita” academică, scriitoricească, politică și administrativă cu o nobleţe asemănătoare celei a Don Quijoţilor moderni care au înfundat puşcăriile comuniste, făcând proba congruenţei dintre vorbă şi faptă. Şi nu e puţin lucru într-o lume în care a spune ce gândeşti şi a face ce spui nu mai reprezintă o dovadă a tăriei de caracter, ci mai degrabă una de inadecvare sinucigaşă.

El a năzuit însă să arate că demnitatea românească nu s-a terminat odată cu generația interbelică, pe care atât a prețuit-o și iubit-o. Și ne-a demonstrat că sunt oameni care se fac liant de cerbicie și vrednicie națională între cei care au fost și cei care vor veni.

Dacă ar fi fost singur și era de ajuns, dar știa că există o stirpe întreagă de acest fel, pe care a cultivat-o atent. Și asta l-a mângâiat până la sfârșit. Iar aceasta trebuie să ne fie nouă, celor mai tineri, exemplu și îndemn până când Domnul va rândui să ne reîntâlnim cu Răzvan Codrescu.

(Lumea Credinței, octombrie 2021)